Am încercat să uit, să nu bag în seama dar nu pot, tot simt că îmi clocoteşte sângele în vene, de nervi! Pentru că de fiecare dată când îmi amintesc episoadele petrecute cu ea, tipa care nu chiuleşte niciodată, care nu înţelege fineţea chiulului, care duce nevoia de “a-şi face datoria” până în pânzele albe, cu o încăpăţânare prostească, antrenând ca o tornadă distrugătoare mulţi neuroni tociţi, nervi mâncaţi aiurea în încercarea de a o convinge de utilitatea şi sănătatea plecării frauduloase de la ore. Pentru că, părerea mea, nimic nu se compară cu activitatea chiuluilui, e sănătos, te eliberezi de frustrări, lipsa chiulului dăunând grav sănătăţii tale de adolescent chinuit! Şi apoi, cât de mult să îţi placă şcoala să nu vrei să chiuleşti nici de-a dracu’?
Mi-am jurat că nu o să mai scriu de vreun coleg, ca să evit anumite “missunderstandings”, dar acum nu mai pot, deşi “confruntările” au avut loc ieri, înainte de marele chiul cu învoire şi azi când i-am cerut caietul de geografie să îmi iau ultima lecţie şi m-a refuzat fără să asculte măcar că o să i-l returnez mâine, parfumat, aranjat, îngrijit, la fel cum îl părăsiseră mâinile ei încleştate, hotărâte, răutăcioase şi perfide. Doamne Dumnezeule cât venin îmi vine să scuip acum…
Cu toate astea, am învăţat ceva de la fata care nu chiuleşte niciodată şi nu vreau să credeţi că sunt rea, sau ceva de genul ăsta, dar e atât de rău să vrei să chiuleşti, o clasă întreagă şi din cauza unei singure persoane, să nu poţi. Chiar dacă te chinui să duci munca de lămurire, tipi, vorbeşti, o ameninţi cu bătaia chiar, ea îţi întoarce spatele graţios şi te ignoră pur şi simplu! No, eu când văd d-astea, îmi ies rău din fire! Şi nu mă enervează faptul că mă ignora, nu numai pe mine, cât pe oricine altcineva care încearcă să o convertească, dar are atâta…”pasiune” în a face numai ceea ce vrea ea şi a-şi impune punctul de vedere, de a ţine cu dinţii de opinia şi de dorinţa ei, că mă înspăimântă! Mă gândesc chiar că e de admirat, în felul idiot în care militaza pentru”convingerile” ei, e un adevărat tiran, dacă pot spune aşa! Şi acum ajung unde voiam, adică ce am de învăţat eu, Diana, eleva mediocră din bancă a 3-a, rândul de la uşă, de la fata care nu chiuleşte niciodată: păi frate, cum să nu admiri, deşi te scoate din sărite, un om care calcă peste cadavre dacă e nevoie şi nu pleacă din clasa aia nici de-a dracu’? Cum frate? O cunoşti după figură, parcă şi scrisul vorbeşte despre încăpăţânarea şi ambiţia cu care se ghidează numai după propriile concepţii, pe care încearcă să le inoculeze şi celorlalţi, încăpăţânarea aia atroce a ei, nesimţirea cu care întoarce fundul atunci când încerci să îi spui că e albă! Nici măcar nu vrea să audă motivul pentru care e albă, pentru că ea crede că e neagră şi numai ea are dreptate! Aproape că te urăşte că încerci să îi explici un truism! Now this îs what i call a phenomen!:))
Nu m-am supărat că nu mi-a dat caietul, m-a enervat felul în care m-a refuzat şi nu vreau să pozez în sfânta, nici eu nu sunt perfectă, slavă Domnului, fac şi eu tâmpenii câteodată şi mă port urât cu oamenii… dar ea e convinsă că tot ceea ce face, face bine, adică, nu ştiu, ea chiar crede în tot ceea ce face şi ce zice şi totul în general! Mă uit uneori la ea înfricoşată, câtă hotărâre poate să existe într-un singur om!
Pe vremea când îmi dădea caietele acasă, să îmi copiez lecţiile, mă uitam fascinată la scrisul ei, call me a creep, dar aşa făceam, mă uitam la scrisul ei mare, ordonat, aplecat într-o parte, subliniat; parcă o vedeam pe ea în cuvintele alea scrise cu pix albastru, sau roşu, sau încadrate cu verde cariocă. Nu am văzut niciodată un scris care să semene atât de mult cu persoana care îl face, era ca o oglindă, parcă puteam să citesc de acolo creatura ei un pic kichoasa, puţin speriată, dar hotărâtă şi într-o oarecare măsură labila psihic. Ok, ok, poate că dacă va citi şi ştiu că se va găsi cineva să îi arate, o să se supere pe mine, nu îmi pasă, zău, de mult voiam să scriu despre fiinţa asta fascinantă care nu chiuleşte niciodată, despre determinarea ei nebunească de a face numai ceea ce îi dictează conştiinţa, numai ce vrea ea, de a accepta că adevărate numai opiniile ei proprii şi personale.
Nu ştiu dacă este o descriere pozitivă sau negativă, o găsesc moderată, pentru că fata care nu chiuleşte niciodată e câte un pic din fiecare, cei care o cunosc îmi vor da dreptate. Poate va părea grotesc, nebunesc, aiurea, faptul că am ales-o tocmai pe ea, pe fata care se îmbraca mai mult în negru, care, da am văzut-o de foarte puţine ori fără bentiţa în cap, o bentiţă pe care o poartă cu o convingere descreierata, la fel cum face cu tot ceea ce ţine de ea. Şi sunt convinsă că îi place tot ceea ce are, pentru că e al ei, pentru că e o parte din ea.
Sper să nu fiu înţeleasă greşit, o admir şi o detest în acelaşi timp pe fata care nu chiuleşte niciodată, poate am fost răutăcioasă, nu am fost singură! Poate sunt singura care încearcă să o portretizeze aşa cum e, pentru că o astfel de personalitate, nu are cum să nu fie fascinantă, la fel cum nu se poate să nu aibă o doză substanţială de grotesc!
Vă salut, bună seara!
L.E. Acest post a fost scris când încă mai eram la liceu, despre o, acum, fosta colega. Am ezitat să îl public la momentul acela, pentru că… ei bine, aţi văzut şi voi, cei care aţi avut răbdare să citiţi până la capăt. Cu toate acestea mi-am propus să îl public “când ‘oi fi la facultate” şi asta fac, pentru că “fata care nu chiuleşte niciodată” chiar e un fenomen ciudat:)
