Să rupem, să rupem, să ne rupem, să sfâşiem dacă vreţi, sfâşiaţi vă rog, puţin câte puţin, sau fâşii mai mari, puteţi să sfâşiaţi atât cât credeţi, atât cât vă lasă inima, dar sfâşiaţi, sfâşiaţi; mi-e dor de o bucată de întreg, de o bucată întreagă, de buze pline mi-e dor şi de săruturi ude, sau amare… Mi-e dor de ochi, de tâmple, de mâini şi nasuri, de ochi mi-e dor dar nu o spun cu voce tare decât rar, la vreo beţie oarecare, la vreun dezmăţ organizat pe stradă. Şi-mi mai adun câte o lacrimă, o pun la loc în ochi şi-apoi zâmbesc perfid, zâmbesc demonic şi scârbit. Am cicatrici pe faţă, pe mâini, pe suflet am cicatrici destule pentru o amărâtă de viaţă. Am, aş putea să fac şi comerţ ilegal cu cicatricile mele.

Lipseşte din mine omul, lipseşte picătura de viaţă ce se scurge decadent din mine, lipseşte laptele muls din sân matern, băut cu sete, cu milă şi durere. Lipseşte dorinţa de putere; durerea, prezentă, la fel de prezentă ca o frunză bolnavă de pojar. Mă aştern pe jos, mi-e imposibil să mă ridic şi totuşi mă ia vântul, mă trece prin şiroaie de ploaie şi apoi mă macină cu nisipul ud şi lipicios. Sunt piatră şi aştept să mă simt din nou om, sunt suflet şi aştept să mă fac din piatră… contrast după contrast îmi caut viaţa pierdută pe sub vreun fir de nisip… poate că n-am s-o mai regăsesc niciodată…

” Patetic” - îmi spun şi încerc să mă adun - “sunt un nimic ce vrea să zboare, am început să urăsc să mă privesc cât de încet cobor!” Mă sprijin de cuvinte mari şi îmi iau avânt ca o frunză murdară de noroi ce sunt, ca o frunză rătăcită pe malul mării, sau ca un fir de nisip pierdut prin pliurile unui bocanc ponosit. Am ajuns să mai fur câte o gură de aer, să mă înec în mirosuri tari şi umede, să vreau să simt ploaia cum mă pătrunde şi mă udă până la piele, până sub piele… Să simt stropii de ploaie cum îmi ard pielea că acidul, cum îmi ard oasele, că o ispăşire, că o iertare iraţională şi dureroasă…

“Odios”, îmi spun, “ar trebui să mă iert, şi totuşi mă pedepsesc, mă biciui şi mă dor până-n străfundul sufletului, mă dor pe mine, mă dor de tot, mi-e dor de mine şi de jocuri de cuvinte infecte şi mult prea dulci ca să le mai pot suporta într-o singură viaţă.”

Mă irosesc, o ştiu, mă irosesc, mă macin ca nisipul uscat în deşert, aş vrea să mor, sau cel puţin să dorm, să dorm ca să uit de mine, să uit că am fost vreodată un om, o bucată de om, copilul cuiva, iubita cuiva, prietena cuiva…

Aş vrea să plec, să zbor, să încetez să mă lupt cu mine. Să încetez să mă lupt cu mine! Sa incetez sa exist! De n-aş mai exista măcar pentru o clipă, de aş uita de mine spentru macar un minut de desfatare. Rămâne doar vid acolo unde sunt eu… Dispar, sunt altceva, sunt o căpşună, prima căpşună apărută în mai. Să mă mance un copil şi mi-ar fi de ajuns cât să trăiesc o viaţă mizerabilă de om.

Aş vrea doar să dispar. La o adică, cine sunt eu? Se cheamă că sunt, că exist, atunci când “eu” înseamnă oase acoperite cu piele? Ce se cheamă că sunt atunci când oasele şi pielea merg şi execută mişcări aproape mecanic? Se cheamă că sunt om sau sunt o maşinărie incapabilă? Nici eu nu mai ştiu ce sunt, nu ştiu dacă mai vreau să fiu, sau să exist; aş vrea să fiu măcar o firmitură de nisip pe plajă… vara…

Stau în penumbra fără să fac nimic. Aş sta pur şi simplu în pat, în semiîntuneric şi aş vegeta ca o legumă obosită de creştere. Asta sunt, o legumă sătulă până peste cap să crească, să vadă cum se înroşeşte şi apoi se vestejeşte la soare.

- Îmi place penumbra, îmi dă senzaţia că o să rămân aşa, e ca un elixir al tinereţii, ca si cum as fi pictata in tabloul lui Dorian Grey, savurez bucăţelele de întuneric ce-mi dau senzaţia că voi fi tânără veşnic.

Mi-e frică de moarte, de moartea trupului mai mult decât de cea a sufletului; sufletul continua să trăiască, într-un fel, sau cel puţin aşa îmi place să cred, dar, gândindu-mă la moarte nu pot decât să simt frig şi umezeală şi miros de carne descompusă… cum să trăiesc cu frica de putrefacţie şi de oase sfărâmate, de întunericul ăla fără sfârşit, fără vreo picătură de lumină în el, vid, gol, fără viaţă; mi-e frică de durere şi de singurătatea întunericului în care m-ar arunca moartea. Mi-e o stare de nu ştiu ce şi de nu ştiu cum şi frică şi veghe şi moarte şi viaţă şi tot şi nimic. E aiurea să nu ştii ce vrei…

Îmi ţes în minte idei, le desenez pe o hârtie inexistentă şi când vreau să le trec în concret se năruie ca zăpada spulberată de crivat. Mă dor ideile, mă dor şi visele şi mă doare încordarea în care mă zbat. Mi-e frica de frica mea, de ceea ce mă aşteaptă, de viitor, de tot. Neputinţa - sunt neputincioasă! Asta e adevărul, pentru că mi-am pierdut şi îndemnul, şi speranţa; nu mai găsesc în minte puterea să spun ceva frumos. Sunt nesuferită, arţăgoasă, îmi vine să plâng şi să ţip. Vreau să mă revolt şi nu ştiu împotriva cui; durerea zace în mine, cronică, amorţită, inutilă, amorfă.

Dacă plâng?
De câte ori am ocazia.  Plâng, din orice, plâng, plâng, plâng, plâng, plâng… Azi plâng…

N-am chef de metafore, nu mă mai impresioneaza nimic… încerc să visez, printre puncte de suspensie, încerc din răsputeri să îmi fac loc, la fel cum îmi fac loc prin filme şi prin cărţi…

De ce viaţa celorlalţi pare mereu mai interesantă decât a noastră? Am trăit un timp în filme şi în cărţi şi am iubit prin cărţi, mi-am construit personaje perfecte de care mă îndrăgosteam şi sufeream când descopeream că personajul meu perfect moare încet, fie că avea, sau nu, corespondent în realitatea mea anostă.

Aş vrea să trăiesc altfel, să simt că trăiesc altfel decât trăiesc acum… de ce toate minunile se întâmplă în filme? De ce în viaţa devin clişee lipsite de culoare cadrele acelea superbe din filme, de ce dimineţile sunt mai friguroase în realitate decât în filme sau în cărţi? De ce mă doare să trăiesc în realitate?

Tags : Carti, dureri, realitate

Daca mi-ar fi zis cineva in liceu ca o sa ajung sa imi placa Eminescu intr-o zi, i-as fi spus ca face misto de mine, ca Eminescu era mult prea trist si prea exagerat de romantic, ca pur si simplu nu pot sa ii suport poeziile. Acum spun ca poate, de fapt, bravam. Imi plac versurile lui Eminescu, dar parca si mai mult imi plac cand sunt puse pe muzica. Asadar, in amintirea liceului, un cor care canta absolut superb “Sara pe deal”; mi-ar fi placut sa am in liceu un profesor care sa lucreze cu noi cum a lucrat proful din filmulet. Auditie placuta

Si versurile:
SARA PE DEAL

Sara pe deal buciumul suna cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, draga, m-astepti tu pe mine.

Luna pe cer trece-asa sfânta si clara,
Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,
Stelele nasc umezi pe bolta senina,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ti-e plina.

Nourii curg, raze-a lor siruri despica,
Stresine vechi casele-n luna ridica,
Scârtâie-n vânt cumpana de la fântâna,
Valea-i în fum, fluiere murmura-n stâna.

Si osteniti oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca rasuna mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuteste;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grabeste:
Lânga salcâm sta-vom noi noaptea întreaga,
Ore întregi spune-ti-voi cât îmi esti draga.

Ne-om razima capetele-unul de altul
Si surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. � Astfel de noapte bogata,
Cine pe ea n-ar da viata lui toata?

(1885, 1 iulie)

Ca de obicei cand recunosc spasita ca sufar de writer’s block (de lene adica, si da, imi place formula asta de writer’s block si o sa o folosesc pana va fac capul terci cu ea), ma apuca cheful de scris.Si o sa va impui capul in cele ce urmeaza cu aberatii si cu clisee greu de urmarit, dar voi o sa le cititi, de dragul vremurilor de mult apude, nu-i asa?

Deci, oficial sutem de vreo ora si ceva in ultima zi a anului 2009. Scartz! Asta a sunat cat de cliseistic posibil, stiu! Si stiu ca viata mea are nevoie de o mica organizare, de care nu am chef sa ma ocup acum, desi e sfarsit de an, nou inceput si-asa mai departe. Eu nu am nici un chef de asa ceva, prin urmare nu o sa ma ocup cu liste de do’s si don’t’s pentru anul care urmaeaza, pentru a da, ati ghicit, mi-e lene.

De ce m-am apucat sa scriu iar postul asta pe care prietenul meu il va cataloga drept mediocru? Pentru ca vreau, si pentru ca am vazut ca inca mai da cineva click-uri pe peagina mea si asteapta sa public niste aberatii aburite, am vazut ca ma si are pusa la loc de cinte la blogroll, wich is why Bet-Bee, noua albinutza a blogosferei lehliene (ca deja putem vorbi de asa ceva, nu?) poposeste in blogroll-ul lui moa. Deci, thanks, credeam ca nu ma mai citeste nimeni si ca am devenit absolut previzibila si neinteresanta. Sarumana si de trei ori ave, caci ai reusit sa-mi hranesti orgoliul nemasurat (mwahahaha) si sa imi umplii penele de mandrie, pentru vremurile, ce-i drept cam apuse ale vietii mele de blogger.

In alta ordine de idei, desi am zis ca nu fac liste si promisiuni pentru 2010, o sa spun totusi ca in anul care vine o sa incerc sa scriu mai des pe blog, si poate o sa reusesc sa imi achit si la timp domeniul, sa nu mai am probleme ca anul trecut.  Si asta nu e o promisiune (uite cum ma contrazic singura), eu cand fac promisiuni nu ma tin de cuvant (mi-e destul de greu sa le tin chiar si asa, dar totusi). Asadar si prin urmare, savurati dragi cititori autocritica ce si-o face subsemnata in acest umil si mediocru post care s-ar putea sa fie si ultimul pentru ca ma gandesc serios sa renunt (iar ma contrazic singura).Scartz!

Tags : Aberatii, autocritica, chestii

Am multe drafturi salvate si nepublicate din varii motive, cum ar fi insatisfactia mea fata de calitatea scrierilor mele. Deci, puteti sa numiti writer’s block, sau poate ca nu mai am chef pur si simplu, ca nu mai imi place sau ca am avut prea multe pe cap (?!?) ca sa mai postez ceva de calitate aici.

Am isa o restanta despre care trebuie sa scriu, pentru ca merita si mai ales pentru ca mi-am vazut visul cu ochii, acela de a merge la un concert E.M.I.L., sa-i vad pe baieti live, sa fac un pic de pogo (un pic un pic pentru ca mi-a fost frica sa raman mai mult pe motiv de calcat in picioare si pumni in gura), sa dau din cap si sa cant cu ei melodii pe care le ascultam in liceu, dimineata in drum spre scoala (Dimineata aerul curat/ S-ar putea sa-ti sparga fata), pe care le-am avut la status sau le-am scris pe banca (acum imi pare rau ca nu am folosit marker, sa ramana pentru eternitate in liceul ala mania pentru E.M.I.L. si banca mea mazgalita dovada vie, deh, am vrut sa fiu eco).

Ca un scurt rezumat, ne-au placut baietii de la Backstage Hero si nu prea, dar aveau o scuza erau incepatori, si daca nu aveau frezele alea tampite poate ii apaludam mai mult si eram mai intelegatori, totusi, e bine ca inca mai exista pusti ca ei, carora le place sa cante, si incearca sa faca ceva de calitate.

E.M.I.L. au fost asa cum imi imaginam ca vor fi, nebuni, spontani, relaxati, modesti si mai ales  profesionisti: se aud live la fel ca pe album, sunt foarte apropiati de public,  stiu sa se distreze si sa mentina atomosfera destinsa (nici nu avea cum sa fie altfel, doar e vorba despre un concert E.M.I.L.).  Sa va mai povestesc cat de extaziata am urlat pe “Copacii infloriti”, “Noaptea”, “Hippiotii”, “Da-i drumu’”, “Pisica”, “Emi nr. 1″, “Fara regrete”, “1000 de dorinte”, cat m-am ofticat ca nu stiam versurile de la melodiile noi care sunt absolut bestiale, cat de misto a fost poezia lui Butch inainte de “Cultivator de vise”, sau cat de frumos ca cantat tipa cu violoncelul “Pentru prietenii mei”  alaturi de Sorin? Da, sunt lucruri care merita povestite, lucruri pe care le voi povesti probabil si nepotilor mei cand voi fi o baba hippioata.   Per total, bineinteles ca a fost super tare, de neuitat, si mai vreau, mai vreau, mai vreau excese, abuzuri si imoralitati. Si vreau in Vama! Am zis!

Tags : 18 decembrie, abuzuri si imoralitati, concert Silver Church, E.M.I.L, excese

Tocmai am aflat si sunt ingrozitor de fericita, cumva intre gonie si extaz, adica…am sarit in sus de feriire, am tipat, n-am mai fost asa fericita de muuuuuuult. Abia astept ziua de Vineri, 18 Decembrie 2009 sa ivad i sfarsit live, sa au din cap live, sa sar si sa ma simt bine. I love this! Deci, de nedescris ESTE SENZATIA AsTA DE CONCERT E.M.I.L.

…sau o poezie superba despre ceva negru sau caprui scrisa de un om sensibil, inteligent si citit, Cristi, un bun prieten si sfatuitor al meu intr-ale scrisului. Poezia este gandita si scrisa de el in proza, si, la sugestia mea a transfomat-o in poezie.

Pe bolta irișilor tăi zboară o pasăre cu aripile grele,

cu aripile încărcate de prafuri din culorile tale,

în ele vrea să se-mbete.

Cu mâinile întinse până-n  neant,

taie linii în văzduhul cuprins ca într-o vale de cercurile tale…                              

Vârfurile aripilor i-alunecă în fiecare dimineață

încercând să strângă măcar un bulgăre de negru sau căprui,

când bate soarele direct și clar zorii sunt atât de limpezi-

 pe întinderea din care ea nu poate-atinge nicio nuanță;

Spre după-amiază cețurile îneacă tot ținutul

și o revărsare de-albastru-azur și verde izbucnesc

precum un fitil grăbit să ardă ața până la butoi

apoi explozia de globuri care umple încet și tandru

mantia cereasca de unde picură apoi în văi.                                                                                                                                     

E totul senin și ca-ntr-un vis

aproape stă în loc…

 dar pasărea cu mâini se grăbește a prinde și ea un glob

să-i încălzească inima.

 Ele i s-au scurs insa printre degete…

Era învăluită de un căprui continuu

care curgea cald și nu putea decât privi și-ntoarce capul.

Lăsă ciocul în jos și oftă!

 Ii rămânea s-atingă doar neantul din ea.

Thanks Cristi

M-am intalnit cu Domnisoara Firicel prima data acum vreo 2-3 ani, nici nu mai tin bine mine, pe vremea cand autoarea ei nici nu se gandea ca o va publica intr-o carte adevarata ci posta povesti despre fetita ei, Irina, pe un blog numit pe atunci primele 1001 de nopti. Am ramas fermecata vrajita, m-am indragostit de ceea ce citeam acolo, pentru ca nu e simplu sa scrii atat de frumos despre lucruri considerate de multi normale, banale chiar. Poate si prin prisma faptului ca imi plac atat de mult copii am continuat sa citesc blogul si am urmat-o pe Ada Demirgian la toate link-urile la care si-a mutat blogul de-a lungul timpului, si iata, acum am ocazia sa am o carte scrisa de ea in biblioteca, o carte pentru copii pe care ma hotarasem sa o cumpar pentru Daria si pe care, totusi, o voi pastra pentru mine. De ce? Pentru tot ceea ce am invatat de la Ada, pentru ca scrie frumos, si mai ales, pentru ca sper ca voi citi copiilor mei peste vreo 10-15 ani povestile scrise de ea. Lansarea cartii “Povestile Domnisoarei Firicel” va avea loc la Gaudeamus, duminica 29 noiembrie ora 12:30. Eu voi fi acolo si sper ca o voi cunoaste personal pe autoare. Deci, daca vreti, poate ne vedem pe acolo

Adevarul e ca am mai vrut din cand in cand sa trec pe aici, sa scriu un rand, doua… Chiar si un cuvant as fi scris daca m-ar fi lasat mainile. Ele, doar ele sunt de vina…  Le-as fi silabisit, pe ele ,pe cuvintele mele care nu ma lasa sa mor, nu ma lasa sa dorm, cuvintele care ies, apoi isi iau zborul, se duc si stiu ca n-am sa le mai vad niciodata…

As fi vrut multe, uite, mi-as fi dorit sa am ceva mai mult decat am, sa fiu ceva mai mult decat sunt, si poate sa am ceva mai multi bani, sa-mi iau un pullover lung pana la genunchi, sa-l port lalai cu un fular in dungi colorate. Sa merg pe strada si sa imi fie cald, cald si sa imi fie bine…

Uite, zau, iti spun sincer ca mi-am dorit multe, sa uit multe, sa fac multe, sa pastrez ceva mai mult din tot ceea ce am uitat, sau macar sa nu mai derulez de atatea ori in minte cosmarurile care ma bat atunci cand nu pot dormi cu lumina stinsa, sa matur monstrii si sa le dau drumul pe ghena cum am facut candva cu un set de chei…

Si vine totul asa, peste mine, cu noroi, cu bocanci  si scartaituri de roti, si vine mai ales cu zambete senine care fug si deseneaza nori de fum in aerul inghetat, apoi mai trag odata din tigara si simt cum mor incet…vai, cum as vrea sa ma mai duc… Sa ma duc asa, departe, intr-o lume altfel, in care sa nu mai fiu eu, sa fiu poate o vecina, sau o alta fata de pe strada, o fata pe care nu o cunosc si care nu ma cunoaste. Mi-ar placea uneori sa fiu o alta fata, poate mai frumoasa, poate mai cu bun simt sau cel putin cu o farama de ratiune ramasa undeva, ratacita pe fundul buzunarului, acolo unde tin si ceva bani, si biletul de RATB, si  abonamentul de la metrou…as vrea sa imi gasesc farama mea de ratiune, sa ma regasesc cumva pe mine, OMUL, caci simt ca m-am pierdut undeva pe drumul asta greu si anevoios, impanzit de masini, de claxoane  demonice si zgomote de pasi desprinse din filmele frantuzesti.

Uite, iti spun acum tie, nu stiu exact cine esti si daca ma cunosti, dar am senzatia ca suntem, totusi, vechi prieteni, prieteni de de mult, cumva, habar nu am cum… Uite, iti spuneam, as vrea sa ma redea intr-o zi cineva pe mine mie inapoi; ca pe un bebelus dat inapoi mamei vreau sa ma dea inapoi, ca pe un zambet fugar aruncat unui copil pe strada si intors timid inapoi… Asa as vrea sa ma regasesc, si nu pierduta in camera mea de camin, sau pe strazile aglomerate ale Bucurestiului care mi-a spus inca din prima zi ca nu are el asa ceva, ” nu draga, pe aici nu umbla cainii cu covrigi in coada”…

Asa deci, nu umbla cainii cu covrigi in coada, si nici oamenii nu sunt draguti de cele mai multe ori, si nu iti mai auzi atatea cuvinte frumoase cum le auzeai inainte, si parca nimanui nu-i pasa de tine cum te obisnuisei sa le pese oamenilor, si da, esti pierduta,  esti singura si nu prea mai simti in tine chemarea sa razi, nici macar sa plangi nu prea-ti mai vine, vrei doar sa mananci o gogoasa, sau macar sa dormi, dar nu in camin, nu in patul tau de camin, ci in patul tau de acasa, inconjurata de nevrozele si fantasmele tale, asa cum erau ele inainte sa pleci. Acum as vrea sa vin inapoi acasa, macar o saptamana sa ma mai duc la liceu, sa-mi beau cafeaua in clasa si sa intarzii la prima ora, la primele ore, sa sar din pat direct la scoala, pentru ca drumul pe care il faceam de acasa la liceu cu numai 5 luni in urma s-a inmultit acum cu 6, 7 chiar, si parca mi-e dor sa fiu comoda…

Si totusi ma simt bine uneori, cand deschid o carte la metrou si ingnor toate chipurile plictisite din jur, cand aud un pusti povestindu-i bunicii despre cel mai nou WOW si o privesc pe biata femeie pe jumatate amuzata, pe jumatate agasata si neintelegand nimic de vorbele plodului, cand sunt aproape sa ma calce masina si o doamna draguta ma ia de mana si imi zambeste binevoitor sa mai astept putin sa se puna verde (”ah, da…n-am vazut…”), cand intru intr-o librarie si stau acolo macar pentru mirosul cartilor pe care stiu ca mi le voi lua intr-o zi, pentru Cismigiu si pentru liberate…poate prea multa libertate…

Ce ma fac eu oare, cu atata liberate? Poate ar trebui sa o impachetez frumos si sa o pun pe un raft, sus, sa nu ajung nici eu la ea… Sau poate ar trebui sa o imbrac si sa o port mandra cu un fular colorat la gat si cu niste cizme urate (ugg). Inca nu stiu…voi ce faceti cu liberatea?

Rapid, rapid ca nu am chef sa dezvolt prea tare:

• am inceput facultatea, oficial. A fost interesant, s-a vorbit jumatate in romana, jumatate in franceza pentru ca au acordat titlul “honoris causa” unui profesor de la Universitatea din Bruxelles. Am inteles tot ce au zis pe romaneste (logic),cand au inceput in franceza m-am chinuit sa inteleg, apoi m-am lasat pagubasa, pentru ca…ei bine, nu era prea interesant discursul tinut de profesorul “honoris causa”-at adica spunea cam aceleasi chestii pe care le-au spus si in romana, despre importanta UE (logic, din nou), despre cat de benefica a fost revolutia si cate s-au schimbat in “tarisoara asta”
• acum partea frumoasa: am camiiiin
• si partea si mai frumoasa: de maine ma mut
• am fost la o sesiune de shopping cu mama si maine mai urmeaza una (abia astept)
• si partea mai nashpa: pana maine trebuie sa astept…me getting nuts here :))

Au revoir!

E ultima mea zi de vacanta, o zi in care poua, o zi tipica de toamna, care ma deprima si in acelasi timp imi da starea aceea pe care o mai regasesc arareori, acea sezatie de protectie si de cald pe care o poti incerca doar in ziele acelea, in zilele poioase, de toamna, in nostalgiea unei veri incheiata prematur.

Uite, mi-ar fi placut sa va scriu aici fraze lungi si intortochiate, cum faceam mai de mult, dar nu stiu daca mai sunt in stare, nu stiu daca mai pot… Ma gandeam sa renunt la blogul asta, pentru ca baloanele de sapun refuza sa mai zboare in ultima vreme, poate ca mi s-a terminat apa si nu mai am nici puterea sa suflu, dar uite, azi am zis ca o sa mai pun niste apa de ploaie, niste apa de ploaie tomantica, sa o amestec cu putin sapun de casa, facut la cazan, sa vad totusi de-o mai iesi o turma de baloane mici si mari care sa zboare parfumat a toamna prin aerul rece de-acum incolo. A fost pana acum o vara indiana, superba, electrizanta, obsedanta chiar, nu stiu daca m-a obsedat doar termenul sau frumusetea toamnei cu parfum de vara, nu stiu daca a fost dorinta de a avea, cu adevarat, o vara indiana, inca din momentul in care am aflat ca asa se numeste fenomenul de vara lunga cum ii spuneam cand eram mai mica, dar m-a obsedat, m-a obsedat cu indecenta cu care obsedeaza o fantezie erotica. Vara indiana m-a obsedat cu acel ceva care facea melodiile celor de la “the doors” unice, cu acea forta cu care il coplesea pe un erou pierdut dintr-o carte ce am citit-o cand am reusit in sfarsit sa ies din vartejul examenelor si al unor depresii varatice, genul acela de depresie incercata de orice absolvet de liceu, genul acela…

Maine e prima mea zi de studenta, maine dau, oficial ochii cu viata, cu ceilalti oamenii, ma nasc a doua oara itr-o lume mai cruda, mai rea si totusi mai fascinanta decat bucata mea de pantec in care am trait pana acum. Stiu ca suna a cliseu, a perceptie romantata asupra vietii, si tousi, nu stiu daca e din vina lui Alifantis, care a inceput sa imi cante subit din adancul playlistului meu, o melodie de toamna, regasita dupa o absenta indelungata, o melodie pusa pe repeat, dar, asta simt acum, asta sunt eu in acest moment. Si ca dovada, iata, am deschis azi fereastra prafuita a blogului meu si m-am hotarat ca e timpul sa mai scriu cate ceva…

Am pus apa la fiert, am deschis borcanul de cafea si am simtit aroma aceea orientala inundandu-mi plamanii.  Am simtit vibratia cafelei macinate cand am infipt lingurita in praful negru si grunjos, am simtit cafeaua ca parte din mine, eram scoasa din infern si dusa in paradis iar cafeaua, ah, cafeaua, ma imbata mai tare decat ar fi facut-o orice bautura tare, ma ametea mai tare decat aroma de narghilea inunndandu-mi toate camarile plamanilor.Ce de senazatii, ce de bucati de suflet, ce de franturi de toamna mi se invalmasesc in timp ce sorb din cafeaua mea prea dulce si ascult Alifantis.  Dar iata ca ziua mea perfecta de toamna va fi spulberata de lucruri mult mai profante decat senzatiile pe care le da cafeaua papilelor mele gustative, asa ca va las, o toamna frumoasa sa aveti, sa invatati bine la scoala, sa luati toate examenele la facultate, sa fiti promovati la servici. Cate putin din starea mea de bine va dau tuturor, putin din ultima mea zi de vancata…liceul s-a terminat, sa vedem ce imi mai rezerva facultatea (de data asta nu cred ca o sa mai cititi atatea povesti simpatice despre colegii mei de grupa cum citeati cand eram in liceu…m-am mai maturizat si eu:)))