Stateam zilele astea si ma gandeam. Cat de mare imi parea lumea cand eram mica. Ce nou si interesant era totul.Acum nu mai e asa. Cateodata mi se pare ca orice as face si oriunde m-as duce, tot as fii limitata de ceva. Totul are o limita, totul se termina prea repede. De ce trebuie sa existe limta? De ce trebuie sa existe rutina si monotonie? De ce dupa o vreme culorile isi pierd stralucirea, vorba reclamelor la detergenti. De ce lumea devine alb-negru, de parca ai vedea iar filme la un televizor vechi. Ne complacem in clisee, daca ni se pare o sintagma interesanta o adoptam, copiem, ne e lene sa inventam noi. Ne complacem in prost-gust. De ce ne limiteaza totul? Oare pasarile nu-s mai fericite? Ele zboara, parca cerul nu are sfarsit si chiar daca aravea, ele nu se gandesc la asta, se simt libere ca pot sa zboare…

Daca nu ai fi nurit, maine as fi venit cu tata la tine. As fi fost incaltata cu tenesii mei albastrii, noi si mi-as fi facut unghiile negre doar ca sa te sochez si pentru ca imiplacea cand faceai misto de mine si de excentricitatile mele de adolescenta. Ne-ai fii intampinat cum faceai de obicei, m-ai fii pupat pe amandoi obrajii de cate doua ori,. Ai fi ras ragusit, ai fii tusit de cateva ori si m-ai fii intrebat daca mi-a dat cineva cu ciocanul peste unghii. As fii ras, multumia in sinea mea ca razi de mine si ti-as fii raspuns ca mi le-am facut negre “ca asa e cul”. Ai fii ras iar, ragusit, de data asta mai tare si mi-ai fii observat tenesii. M-ai fii intrebat daca nu cumva suntem la circ sau mai stiu eu ce. As fii ras din nou si m-as fii prefacut intrigata. Ti-as fi raspuns iar la fel. L-ai fii luat pe tata de brat si v-ati fii dus in casa sa mai palavragiti, l-ai fii intrebat cine stie ce chichita nu intelegeai la dracovenia aia de dvd pe care ti-l cumparasera de ziua ta. Ti-ar fi explicat a nustiu cat-a oara si tot n-ai fii inteles, ai fii incercat sa gasesti explicatii ale tale, complet gresite, dar, Dumnezeule atat as vrea s le mai aud o data. Tata s-ar fii enervat putin si ar fi schimbat subiectul. Eu mi-as fii luat aparatul si m-as fi dus la iepuri sa le fac poze. Mi-ar fi fost frica de iepuroaica si te-as fi chemat din casa sa-mi dai pe rand toti puiutii sa-i fotografiez in iarba. Ai fii ras ragusit si mi-ai fii explicat ca iepuroaica e blanda si nu-mi va face nimic. Degeaba, eu tot as fii refuzat sa iau singra iepurasii, si mi i-ai fii dat tu, cu mana ta batrana, usor tremuranda, pe rand din cusca facuta de tine. “Vezi, sa nu-i iei de urechi, ca i le rupi, tine-l de spate!” si as fii facut intocmai. Ai fii ras iar ragusit si ai fii tusit, cum tuseai tu de obicei. Te0ai fii uitat la mine cum le fac poze si m-ai fii intrebat daca mai cant la chitara. M-as fii codit rusinata, si ti-as fii raspuns ca am invatat ceva. Si nu m-ai auzit niciodata cantand la chitara. Am fost prea lenesa sa invat cat traiai. Ai fii fost mandru de mine, si de aia nu o sa ma opresc sa cant, pentru ca stiu ca tie-ti placea cand cantam. Si e atat de greu sa ma gandesc ca niciodata nu iti voi mai auzi rasul ragusit, ca nu voi mai sta pe scandura pe care o puneai mereu sub patura de la pat cand veneam la tine de Paste si de Craciun, ca nu ma va mai pupa nimeni, niciodata de cate doua ori pe acelasi obraz cand voi pleca. Ca nu voi mai vedea curtea aia mare, de care aveai atata grija si pe care o iubeai ata, ca nu voi mai manca capsuni adunate de tine, cu grija, sa fie cele mai bune. Nu o sa-l mai suni nicodata pe tata sa-ti ia cine stie ce piesa pentru trabantul ala al tau darapanat, dar pe care te incapatanai sa-l repari, poate doar pentru a-ti gasi de lucru. Osa-mi fie dor de tine!
RIP Barbu Tudor 1933-2007

Ma uitam azi cum mergeam. Cum se derula in fata ochilor mei asfaltul murdar, pietrele, palcurile de iarba. Si eu mergeam. Cata complexitate intr-i o chestie atat de banala. Mersul. Cati oare, deplasandu-ne pe jos, concentrati cu propriile ganduri, idei sentimente, nu privim asfaltul in timpul mersului. Dar ce-ar fi sa-l contemplam? Cum ar spune Cruella DeVille despre petele dalmatienilor: “haos si ordine”. Asta ar putea sa insemne si peisajul asfaltului, al pietricelelor si al palcurilor de iarba peste care trecem zilnic fara ca macar sa fim constienti de asta. Ne cutremuram atunci cand vedem ce poate face natura cand privim un peisaj montan de exemplu, dar nu intelegem ca natura poate fi frumoasa, chiar daca o vedem zilnic,atunci cand mergem la servici sau la scoala. Mie mi se pare o nebunie curata ca in monentul asta sunt aici, si peste cinci minute sunt cu cativa metrii mai incolo. Eca succesiunea orelor, munutelor,secundelor. Relativitatea timpului isi spune cel mai bine cuvantul cand ne deplasam. Atunci poti sa simti cum “trece timpul”. Il vezi cum se deplaseaza, incet sau rapid, in functie de cum iti misti tu picioarele. Praf, pietricele, iarba,asfalt,praf,pietricele…

Cand am murit prima data voiam sa ma ridic si sa fug departe. Imi vedeam familia plangandu-ma, faroafe si bocete enervante. Voiam sa se termine totul, sa nu le mai aud suspinele ipocrite. Apoi, s-a intrerupt totul. Era liniste si ma cuprinsese o fericire ciudata. Eram purtata ca de niste brate nevazute a unei fiinte necunoscute mie. Cu timpul m-am dezmeticit. Ma nascusem din nou. Eram bebelus. Aha, deci viata mea o luase de la capat intr-un alt corp. Mi-a fost greu pana m-am obisnuit cu ideea ca ma stere cinva la fund, ca nu sunt in stare sa ma duc singura la toaleta siasa mai departe. Dar, cum era normal, m-am obisnuit, “oricum nu va tine pentru totdeauna treaba asta, doar voi creste”, mi-am spus. Am folosit timpul cat am fost bebelus ca sa ma gandesc. Aha, am petrecut 45 de ani gandfindu-ma cum va fi viata dupa moarte. Am purtat diverse conversatii pe tema asta, cu diverse persoane. Pareri impartite, si, la naiba, de pare ca viata dupa moarte era o alta viata. Deci aveam dreptate cand ziceam ca sufletul este nemuritor. Fraierule, de ce nu m-ai crezut? Ziceai ca sunt o idealista, ca dupa moarte se stinge lumina si gata, sufletul iti moare si pa-pa! Deci aveam dreptate. Ce stare ciudata sa fii bebelus. Ce rau imi pare ca imi voi pierde memoria din viata mea anterioara. Va trebui sa o iau de la capat cu o alta copilarie, apoi cu adolescenta. Cine stie cate tampenii o sa mai fac. Si eu care credeam ca am facut toate idioteniile posibile.
Tot timpul m-a atras Budismul, ideea reincarnarilor multiple, pana la reincarnarea finala si contopirea cu Nirvana…
Se pare ca am colici, simt dureri in tot corpul. La naiba si cu bolile astea de bebelus! Cine naiba m-a pus sa traversez strada in ziua aia fatidica? Acum as fi fost cu familia mea, fara nici o problema, nu in corpul unui bebelus de doua luni. Da chiar, nu m-am gandit niciodata in aceste doua luni ce sex am. Oare sunt tot fetita, sau baiat? La naiba cu tot. Vreau sa cresc, macar de mi-as perde mai repede memoria. Incepe sa devina ingrozitor de plictisitor aici. Poate ca era mai bine daca nu ar fi existat reincarnarea, as fi trecut macar peste faza asta penibila cu bebelusii.
Si s-a stins lumina….

Folosesc personificari tampite, numai din astea imi vin in cap. Ceva concret, palpabil, n-ai sa vezi la mine. Da, e oficial, capul meu este in nori, la milioane de ani lumina de restul corpului. Sunt intr-un fel de transa, placuta, dulce.
Imi povestea cineva efectul “ierbii” asupra celui care a fumat-o. Cam asa ma simt eu acum, parca plutesc, parca totul isi pierde forma si devine amibic. E cald, e bine, parca aud si sunetul valurilor lovind tarmul marii, parca aud pescarusii ce planeaza deasupra plajii. Vaiiii, ce stare placutaaaaaa aaaammmm. Sunt drogata fara sa fi luat nimic. Totul dispareeeeee si reapareeeee intr-o alta parte, de parca imperfectiunea formelor ar completa universul acesta drogat. Unde mi-o fi nucleul?!? Uuuuuhuuuuuuu, ce bine ma simt, sa nu cad, atat imi doresc, sa nu cad…..Daca as lua o cazatura, cred ca m-ardurea si e foarte posibil sa ma trezesc din starea asta placuta. Uuuuuu, iar incep sa vad forme fantasmagorice, vreau sa iau ceva in mana dar nu reusesc sa prind, ori mi-am pierdut eu controlul asupra membrelor mele, ori vad triplu…Vaaaaiiii…ce stare de visare, atat de-nselatoareeeeee, atat de….

Un topor, o lovitura, copacul s-a prabusit la pamant. Avea multi ani, de parca fusese plantat o data cu facerea Pamantului, o ultima ramasita de la inceputul lumii. Copacul, pana nu demult semet, privind mereu cu trufie de sus in jos, acum privea oamenii, acele fiinte mici, invartindu-se deasupra lui. Simtea o durere cumplita undeva la baza; il taiasera si el se stingea incet. El, copacul cel mai inalt din toata padurea. El, care adapostise atatea cuiburi, fusese martor atator iubiri. El, la umbra caruia se facusera atatea picnicuri;cat iubea mirosul de carne incinsa pe gratar, sa auda glasul dulce al copiilor ce radeau jucandu’se “fatea” in jurul lui. Murea acum, cu fiecare lovitura primita de la oameni. El credea ca e mai presus de ei, se credea stapanul lumii, de acolo, din varful lui de munte, privea orasele, privea oamenii si se simtea indatorat sa iubeasca.. Si ei il omorau…. Copacul plange, seva se prelinge usor din taietura, si copacul plange, dupa anii aceia multi in care credea ca oamenii ii sunt prieteni, dupa ce adapostise atatea vietati, murea….ucis de oameni. “In curand voi fii lemne pt foc”, se gandea el, “voi arde si voi incalzi o casa de oameni, oamenii…Voi ajunge scrum, cenusa. Atunci nu voi mai trai sa simt flacarile cuprinzandu-ma…si mor incet, ma sting, pe masura ce omul ma taie. Adio padurea mea iubita, o sa imi lipsesti”…”Adio, copac!” suiera vantul printre copacii ceilalti…” Adio copac secular”, cantau pasarelele pe crengi….Adio….

Buzele mele si-au invatat lectia soptita tainic de buzele tale. O stiu pe de rost, ca pe o rugaciune spusa la spovedanie. Buzele noastre zburda libere ca doi fluturi in cautarea florii perfecte, fara sa stie ca au gasit-o deja. Se joaca, se cearta, parca-s patru copii jucandu-se fotbal in curtea scolii. Apoi cresc, incep sa traga fetitele de codite, sa le tachineze, se pierd usor in misterul primului sarut regasit, se patrund. Musca unele din altele cum musca o copila dintr-un mar, intr-un vartej de senzatii. Apoi se cearta iar si se despart pentru a se impaca a nu stiu cata oara. Totul se termina incet, ca un amurg varatic in asterptarea rasaritului lunii.

Sunt intr-o dumbrava (minunata?!?), pasarelele ciripesc, soarele straluceste, fluturasi, floricele, susurul unui izvor etc…si deodata ceva sau cineva imi bate in cap cu un ciocan…lasa-ma dom’ne-n pace, nu vezi ca visez? Era ceasul (ma rog, telefonul). “La naiba, iar e dimineata, iat tre sa ma duc la nenorocita aia de scoala.” Opresc dracovenia si ma intorc pe cealalta parte, doar ca dupa nici cinci minute incepe iar sa sune. Gata, m-am trezit, iar m-a invins afurisita de sonerie. O noua zi, sa-mi bag picioarele, ce bine mai dormeam… Pe jumatateadormita , ma duc la baie si in loc sa nimeresc pasta de dinti, apuc crema de ras a lu’ tata. Ptiu…la dracu cu ea de crema de ras…nu putea sa-si ia spuma? Da’ nu, ca tata e conservator. In fine, termin si cu ritualul de dimineata. Acum tre’ sa ma imbrac si sa plec. Floare la ureche, doar sa nu-mi iau bluza invers si sa nu uit sa ma schimb de pantaloni…ca ieri.
Imi insfac ghiozdanul facut tot dimineata si ies in strada si ies pe strada. Totul prafuit, vechi, asa cum era si ieri, asa cum era si alaltaieri, asa cum era si cu o saptamana in urma. Imi salut cativa vecini matinali si o iau pe drumul scolii. Cum era si normal nu mi-am invatat nimic, nu mi-am scris la nimic; iar o sa-mi faca profa morala ca am intarziat, ca-mi sta parul nu stiu cum si o sa culmineze cu vreun ascultat esuat. La dracu cu ea de scoala, nici nu a inceput bine si eu vreau sa se termine.
Intru in clasa si ma intampina figurantii de serviciu, intai seful clasei care imi aminteste ca tre’ sa ii dau nu stiu ce bani pentru cine stie ce porcarie, colega isterica, care tipa “la o singura atingere” (e cu senzori fata, ce stiti voi), si restul, care se pierd in ignoranta.
Ora se deruleaza greu, eu ma uit la ceas din cinci in cinci secunde, profa vorbeste, vorbeste, creierii mei plesnesc. Na, acum mai vrea sa si scriu . Sa ma scuteasca, nu scriu si basta. Mai sunt cinci minute si e pauza, dulce libertate, descatusare de emotii si sentimente absurde, o sa scap in sfarsit de sperietoarea asta care se numeste profa. Oa sa ma scuteasca de efortul de a ma preface atenta.
Si gata, clopotelul suna, muzica dulce a libertatii mele, vino, gata, mi-a ajuns pentru o zi, ma duc acasa sa ma culc

Eu nu sunt dezamagita, eu nu sufar, mie nu-mi pasa ca nu-i pasa nimanui de mine, mie imi place de mine asa cum sunt. Iubesc lumea asta asa, pe cale de diparitie cum e si iubesc oamenii, fie ca sunt buni sau rai. Asa e viata, trebuie traita ca atare! De ce sa iti faci sange rau pentru ceva de care maine vei rade? De ce sa nu traiesti clipa, cum spun latinii? De ce? De ce? …
Fericirea e asa mica, asa plapanda si o gasesti numai in lucrurile marunte care la suprafata par mici si neinsemnate. Cand ai fost ultima oara fericit? Sau fericita….probabil nici nu mai tii minte, asa ai fost de ocupata cu problemele ridicate de lumea asta superficiala in care traim.
Tu iubesti? Pe cine? Gandeste-te bine, e foarte important sa spui adevarul, fata de tine, nu fata de mine, eu nici macar nu te aud, eu sunt doar un mijlocitor intre Tine si Tu. Gata, stii pe cine iubesti? El sau ea te iubeste? Gandeste-te bine, si sincer/a, sa nu te minti. Eu nu vreau sa ajung la o concluzie propriu-zisa, de asta te ocupi tu si daca ceea ce scriu eu aici te plictiseste, asta e, nu mai citi.
La ce se rezuma iubirea? Iubesti oare cu adevarat sau e doar oiluzie? Inainte, oamenii se casatoreau de cele mai multe ori din interes, cautau iubire si pasiunea in nebunia unei relatii extra-conjugale. Si acum se mai casatoresc oamenii din interes. Ce e mai trist e ca fac asta de buna-voie. Inainte erau constransi.
Deci, unde ramasesem? Te simti fericit/a, esti implinit/a? Oare e de ajuns ce ai? Iti spun eu, niciodata nu va fi de ajuns ceva. Pur si simplu trebuie sa ne multumim cu ceea ce avem, atat vrea viata sa ne dea, si atat ne da, nu te poti impotrivi destinului. Trebuie sa iei viata asa cum e si sa te multumesti cu ceea ce iti da. E adevarat ca uneori e frustrant ca altii au mai mult, dar daca nu vei invata sa te multumesti cu ceea ce ai, nu vei fii in veci fericit/a!