Virtute si viciu

De facto e ca ma am la cutite cu aproape toati colegii mei, si stiu ca intr-o anumita masura vina imi apartine si mie, imi cunosc greselile si nu imi pun cenusa in cap desi cateodata tind sa o fac si sa exagerez. Cineva mi-a spus ca nu e bine sa ii lasi pe cei din jur sa iti cunoasca slabiciunile pentru ca s-ar putea sa se foloseasca de ele in detrimentul tau. Foarte adevarat as zice, dar daca slabiciunile mele s-ar transforma peste noapte in virtuti insolite? Daca, deasupra viciului rautatii sau chiar invidiei, s-ar ridica gratioasa calitatea de a-mi recunoaste greselile, umbrita oarecum de propria imfumurare. E ca un cutit cu doua taisuri, ca o rana dureroasa produsa in cel mai violent mod cu putinta, ca usturimea unei arsuri cu zahar incins. Pentru ca uneori spun cuvinte pe care nu le cred cu adevarat, alteori ma satur pur si simplu de oamenii din jurul meu, de micile rautati mediocre pe care si le spun si pe care le considera importante. Uneori ma cred josnica si proasta pentru ca exagerez cu niste credinte. Unii ma iau la misto, altii se uita in gura mea ca niste catelusi simpatici care absorb informatie. Cel mai tare ma dor totusi aia care ma iau la misto, pe cand ceilalti ma flateaza. Deci si asta e un fel de viciu. E viciul ingamfarii mele, a certitudinii ca nu imi place critica. E nebunia unui copil obisnuit prea de mic cu laude. Si nu ca lauda nu ar fi constructiva, cateodata mi se urca pur si simplu la cap, si cand imi apasa prea tare pe creieri, intervine o migrena soioasa care ma trezeste efectiv la realitate. Apoi urmeaza frumusete de depresie si de realizare a adevaratelor sensuri ale vietii, si dupa o repriza de plans imi sterg lacrimile de pe obraji si ma apuc sa fac altceva cu gandul ca maine o sa uit si o sa imi treaca. Asa sunt eu, o insiruire de viciuri, de nebunie si prostie amestecata cu mici portiuni de inteligenta care imi dau aripi si ma rusineaza in acelasi timp. Cateodata fac pe copilul bun si milos, rahat, eu ma cunosc cel mai bine si ma urasc. Si iar ajung la existentialismul sictirit al propriei mele persoane. Chiar si acum, scriu si ma gandesc daca ar trebui sa public nebunia asta pe care o afirm cu atata nonsalanta despre mine insami.
Am trecut prin multe stadii de nebuie si ingamfare, acum pot chiar sa le recunosc la cei din jurul meu, sa le intrevad greselile si sa incerc sa ii avertize sa nu le faca. Din pacate numa asculta nimeni, vorbesc de una singura si contin ui sa gresesc ca sa am de unde invata. Acum pot sa recunosc ochii dati peste cap cand vai, un nemernic nu se supune regulilor. La dracu cu regulile, cel putin alea de la scoala, sunt o porcarie, nu duc nicaieri, pur si simplu le calc in picioare, stiu ca nu am ce sa patesc daca nu intrec prea mult masura. Unii ma judeca. Am invatat sa nu plang daca un profesor nu ma primeste la ora ca am intarziat. Am bocit destul in generala cand profu’ de mate nu ma mai primea in clasa sau facea misto de mine pana cand, rusinata in fata colegilor, jenata, ma simteam ultimul om, cea mai nepriceputa fiinta de pe pamant si inzbucneam intr-un plans tamp mai mult furios, care imbraca frumos haine de victima. Nu eram o victima, eram un adversar infrant. Plangeam de nervi ca nu pot sa ii zic si eu vreo doua, sa ii reprosez si eu ceea ce credeam ca nu face bine, sau sa ii dau una peste ochi ca sa imi potoles setea de razbunare, sa le demonstrez celor care stiau matematica superioritatea mea. Si nu puteam decat sa plang, sa imi inghit lacri mile si sa trec pur si simplu mai departe. Si am trecut peste, am invatat ca nu are rost sa imi fac sange rau pentru un batran complexat. Revenind la ce ziceam, am invatat ca daca un profesor ma da afara, imi cer scuze frumos si ma bucur de ragazul pe care mi-l da, pentru ora aia in care nu fac nimic in timp ce colegii mei cei constiinciosi stau in banci si isi macina creierii facand ceea ce trebuie.
Privind in urma vad ca m-am schimbat mult, dintr-un copil tampit si oarecum complexat am devenit eu si atat, nu stiu daca sunt mai buna sau mai increzatoare, nu stiu daca am facut ceva bun toata viata, ma bucur doar ca nu mai fac matematica. Ma bucur ca sunt la liceu si pur si simplu nu imi mai pasa de nimic. Dupa furtuna raman resturi de copaci si frunze imprastiate pe os. Eu m facut deja curatenie, acum indur un alt uragan, dar nu ma plang, incerc sa iau totul la misto, si remarcile rautacioase ale colegilor mei, si invidiile si propria frustrare ca daca eram mai desteapta cand ar fi trebuit si nu as fi facut figurile pe care le-am facut, acum as fi putut sa duc cu ei un trai cat de cat bun. Dar, vorba mamei, lipsa de diplomatie, nebunie impinsa pana la absurd, cuvinte aruncate aiurea si toate astea au dus la ceea ce sunt acum. Ma bucur totusi ca mai am doi ani de invatat cu ei in aceeasi clasa. Sper sa nu ma bata vreo colega, ca auzisem anul trecut ca mi-ar fi copt-o cateva. Am mandria ca macar eu ii jignesc frumos, fac misto de ei in soapta, cu Ana, pe cand ele ne fac in toate felurile, cu niste cuvinte deplasate, pe care hiar nu le meritam. Acum am scris, mi-am varsat naduful.
Azi am fost la dentist, in curand o sa am o masea noua…nu ca v-ar fi interesat, simteam nevoia sa impartasesc bucuria mea cu restul lumii.
Gata, deci ma urasc, am scris prea multe aici, am spus prea mult adevarul, acum o sa va si mint: va iubesc pe toti cei care citi, mai ales aia care ma injurati in gand si imi lasati comentarii urate, si pe spammeri ii iubesc….la naiba…am aberat destul, gata cu postul asta……