O priveam relaxata din banca mea cum zumzaia exaltata in solemnitatea evenimentului ce tocmai avea loc. Eram amuzata chiar, asa de atitudinea ei trufasa, de felul in care punea problema in legatura cu subiectele si cu ceea ce avea sa se intample in cateva momente in acea clasa jegoasa. Acolo, in acea clipa fatidica, in acel moment penibil de solemn ne va lovi El,  geniul nestavilit al inspiratiei, si vom scrie, Doamne, ce vom mai scrie pana ce penitele stilourilor noastre cu rezerva vor lua foc, pana ce foaia se va termina si vom incepe a scrie pe banci, pe pereti, pe tabla, in numele lui Eminescu si a lui Blaga, in numele lui Arghezi si a tuturor marilor poeti si scriitori ai patriei noastre mandre. Oh, Eliade, de m-ai vedeai aici mi-ai multumi pentru ca nu vad alta religie mai complexa si mai adevarata ca ortodoxismul in care m-au botezat parintii mei…

Dar sa revenim la subiectul dintai, caci, dupa cum va povesteam, in clasa aia ticsita de praf si banci murdare, avea sa se petreaca o adevarata minune, mintilor noastre in dezvoltare vor fi martore unei revelatii materiale, vom scrie cu sfintenie, vom….vom….la dacu….nu gasesc cuvantul….

Deci Ea era eroina principala, cea mai importanta fiinta din universul ei marunt. Ea, doar Ea, si nimeni altcineva ii dedica stihuri lui Eminescu, doar Ea ii putea intelege poezia si o putea propovadui mai departe, precum apostolii propovaduiau invatatura lui Chirstos. Si acum, in aceasta clipa solemna, ea cerea imposibilul micilor sai  discipoli, ea vroia ca ei sa dea totul, sa ii vada secati de putere, si tota forta lor vitala sa fie imprastiata pe bucata aceea de hartie pe care le-o daduse la dispozitie, vroia, intr-adevar sa o faca mandra de Ea, numai de ea, caci bietii discipoli, niste pioni insignificanti pe tabla ei de sah, nimic altceva, totul trebuia sda ii aduca Ei gloria, numai ei. Si starpirea dusmanului era telul sau suprem, da, bineinteles, sa isi vada inamicii strapiti la pamant ca niste gandaci, ar fi inaltat-o doar pe Ea intru slava cerului, si ar fi facut-o mai importanta in ochii sai decat era deja…

Timpul expira, si incet incet, furnicutele ganditoare incepura a-si duce merindele acumulate pe drum Reginei lor. Dar vai, cele mai importante dintre ele se comportasera ca niste misei de trantori, vai, rusine fi-va voua, furnici lenese, facut-ati voi de ras Regina….plati-veti voi cu ale voastre capete trufase…..si liniste se facu de-acum in sala, si furnicutele fugira, care-ncotro, de furia Reginei lor iubite, de ea insasi mai mult decat de ele.

“Tunete si fulgere, zise Ea suparata, tunete si fulgere, voi, sa ma umiliti pe mine in acest fel. E teribil ceea ce ati indraznit sa faceti, e ingrozitor si veti plati, va spun, feriti-va, eu vreau perfectiune, caci perfectiunea sunt eu, si daca voi, nu va puteti ridica la inaltimea mea,meritati a fi starpiti ca niste furnici ce n-au adus destule merinde. Va spun, feriti-va, caci razbunarea imi va fi crunta, feriti-va….caci nu imi pasa decat ca gloria sa ne cuprinda pe noi, iar nu pe altii, si inima-mi tresalta cand vad ca altii sunt mai jos ca mine, sa-i starpesc, si voi, fiice si fii ce nu-mi sunteti, va reneg….”

 Imi taram picioarele alene, cum o fac de obicei cand e vreme calduta afara si nu am chef nici macar de lenevit. Singurul lucru care m-ar fi putut scoate din transa ciudata in care ma aflam era nimic altceva decat vantul puternic si uscat care batea din toate partile, imi ciufulea parul si ma lua uneori pe sus fara voia mea. Era prea frumos totusi ca sa ma enervez [entru o chestie atat de marunta caa stricarea coafurii, asa ca l-am lasat pe domnul vant sa isi bata in continuare joc de parul meu,  sa il incurce si sa mi-l arunce in fata c at o vrea. Mi-am infipt castile de la mp3 in urechi si am mers in continuare spre casa cu acelasi talent de a-mi tarsai picioarele dupa mine, cu aceeasi lene fatidica as putea spune, desi nu se intampa nimic rau in ziua aceea frumoasa. Am realizat ca daca nu il aud vajaind pe la urechile mele, vantul mi-e chiar simpatic, si daca mai misca si pomii in ritmul muzicii mele e si mai bine, ma simteam ca intr-un videoclip straniu, bine ancorat in realitatea in care imi duceam eu prezentul existentei.

Nu imi doream nimic, nu visam la nimic in momentul ala, pentru ca toate visele mele se materializasera acolo, in mijlocul vantului si a soarelui jucaus de primavara, nu m-a putut scoate din starea asta fericita nici cotoroanta certata cu buni pentru nu stiu ce flori, care dupa ce am salutat-o ca un copil bine crescut ce sunt, mi-a raspuns in scarba. Dar ce conta, tocmai demonstrasem superioritatea generatiei tinere in fata celeI batrane, poate ca i-am dat o lectie de bun-simt pe care nu a vrut sa o accepte.

Am pornit mai departe pentru ca nu aveam timp de pierdut, desi il pierdeam din plin, cu totsufletul il pierdeam, il imprastiam pe asfalt si in aer, totul era doar timp in jurul meu, timp mult, rabdator, ce abia astepta sa fie irosit cumva. Eram cu adevarat fericita, pentru ca nu ii auzeam nici pe idiotii care se bagau in seama cu mine aiurea, nici vantul, nici rautatile gratuite nu le auzeam, si la o adica, putin imi pasa mie de toate chestiile astea, important este ca e frumos afara, ca soarele straluceste, si imi place sa cred ca o face special pentru mine, ca mai exista si oameni care zambesc, si mai ales, ca foarte curand, or sa infloreasca pomi….

Tags : ciufulit, soare, vant