PINK FLOYD - The Wall
Asculta mai multe audio Muzica »
Ii priveam din spate, miscandu-se mecanic, inganand aceleasi stereotipuri ieftine pe care le invatasera cu mult timp in urma. Ii priveam inaintand in besna, conturati numai de lumina puternica ce se intrezarea in departare, si nu intelegeam ce caut acolo si mai ales de unde au aparut fiintele astea fara corp, proiectate in imaginatia mea ca niste fantasme marite si diforme. Nici nu mai stiu cat timp trecuse de cand ma afundasem in groteasca mea contemplare, stiu doar ca dintr-o data s-a taiat firul si totul s-a scufundat in bezna, ca nu mai auzeam altceva decat franturi de converastie ale acestor mutanti nevazuti, dar carora le simteam prezenta permanent, o prezenta apasatoare, datatoare de lacune si gauri negre in suflet. Ma simteam goala, si la o adica, eram; eram goala pe dinauntru, nu stiu insa daca se datora acelor gauri sau senzatiei de frig ce imi cuprinsese corpul, stiam ca de la o vreme nu imi mai pasa nici cine sunt, nici ce vreau, nici ce caut eu in lumea asta rece si intunecata sau in coltul asta de pestera preistorica, in care focul parca nu fusese inca descoperit si nici nu avea de gand sa lase pe cineva sa o faca. Parca lumin se ascundea de mine, dintr-o dorinta bolnava a unui ins obscur, parca apa pe care o simteam picurandu-mi pe tample, si care mai tarziu mi-am dat seama ca era propria mea sudoare ar fi incercat sa ma lase fara suflare; da, pot sa spun ca aveam senzatia ca eram cufundata intr-o apa neagra, o apa de cosmar sadovenian, prevestitoare parca de moarte si dezmat al nenorocirilor ce s-ar putea abate asupra bietului meu cap cufundat in frisoane.
Credeam ca am murit, credeam ca lumina aceea plapanda care se stinsese cu cateva secunde inainte nu imi va mai mangaia niciodata obrazul, ca ma voi zbate in mocirla asta intunecata si friguroasa pentru eternitate…
-Te chinuie cu propriile tale frici, am auzit o voce de undeva din subconstient, da…e mai mult decat clar, stiu ca ti-e frica de intueric, normal ca stiu, EI stiu totul despre tine… Stiu si ca nu suporti umezeala, stiu ca esti obosita si ca iti place sa te odihnesti intr-un pat cald si uscat, asa ca te tin in picoare, te bantuie, te fac sa crezi ca sunt niste stafii amibice, diforme, se joaca nebuneste cu subconstientul tau! Si tu ce faci? Tu intru in hora lor satanica, direct in mijloc, si ii lasi sa danseze in jurul tau!
Ma simt ca intr-un ritual de trib african, aud tobe, acele tobe tribale care mi-au inspaimantat copilaria, le aud iar, la fel de clar ca atunci. Ma gandesc de unde le stiu? Probabil de la vreun banal film de televiziune, dar care si-a pus atat de puternic amprenta pe mintea mea frageda de copil; ma invart, ma invart si le vad contururile cum danseaza in jurul meu, ma invart si ei se invart invers decat mine. Reusesc sa deschid gura intr-un tarziu, ca sa scot un tipat de spaima si de ajutor, dar cuvintele mi se opresc in gat, refuza sa iasa afara, doar un suspin imperceptibil si lacrimile se amesteca cu sudoarea, frica se transforma in panica, iar gaurile, gaurile alea negre din stomacul meu se maresc si ma inghit cu totul, imi inghit fiinta mizera, mult prea mica, mult prea prozaica pentru a mai putea exista intr-o lume lipsita de importanta.
Un mediocru intr-o lume mediocra…ce ironie a sortii, si poate ca tocmai ironia asta ma inghite si ma inspaimanta in fiecare zi, de fiecare data cand reusesc, balmajind prin intuneric sa zaresc bruma aceea de lumina “salvatoare”, sau sa imi iau puterea de imi ridica oasele adormite din pat…
EI sunt ele, sunt fricile mele ascunse, sunt mai mult decat sudoare si decat umezeala, mai mult decat intuneric sau panica, sunt niste forte ascunse care imi patroneaza viata, care ma calauzesc sa ma misc si sa vorbesc ca o papusa intoarsa cu cheia, ma controleaza, imi impun niste automatisme impotriva carora nu pot lupta…M-au subminat, sunt un element din mecanismul lor secret, intunecat si rece, sunt de-acum o papusa care vorbeste, mananca si doamre. Sunt o dobitoaca in grajdul cuiva necunoscut, si in fond, nu conteaza, cand exista amibele astea dragute care ma hranesc in fiecare zi…
Ce-am devenit? Si cand s-a petrecut schimbarea? Poate in noaptea aceea care inca imi ingheata sangele in vene cand mi-o amintesc, noaptea aceea neagra cand s-au stins toate luminile si am ramas in bezna, cand mi-a fost atat de frica incat nu am mai avut macar puterea de a fugi sau macar de a tipa dupa ajutor. Dar nu cred ca mi-am dorit cu adevarat sa scap, m-am complacut in situatie, in temeri nefondate si i-am lasat sa ma transforme.

Candva aveam viata in mine, acum sunt construita din piulite si suruburi care fac zgomot si ma scot din minti, care nu ma lasa sa dorm… Nu intelege nimeni cat sunt de obosita…
(Inspired by 1984-George Orwell, Pink Floyd and Radiohead)

Nu sunt nici in cea mai perfecta stare pentru a scrie, dar uite, pentru ca nu am mai postat nimic for days am zis sa fac un mic efort. Deci, post la minut:

*oboseala psihica pot sa spun, BAC-ul bate la usa, admiterea il urmeaza si ea, eu am senzatia ca nu mai stiu nimic, ma simt micuta, micuta si pierduta in spatiul cosmic.

*trebuia sa scriu un post lung despre experienta de la Calarasi, dar nu am chef, si pana la urma nu mai pot sa comentez nimic pentru ca ne-au dat premiul intai, desi domnul actor  presedinte al juriului ne-a criticat mai mult pe noi, desi ne-am enervat mult, mai ales eu, (ca, deh, pana nu face Diana o criza de nervi nu se simte bine, oriunde s-ar duce :). Cu alte cuvinte, o scutez atat cat pot. Am fost la Calarasi, la un concurs de teatru, mima, piese de teatru scrise intr-o jumatate de ora, fluturi,pisici si soricei, buburuze meduze si alte printese.

*am reusit performanta de a raci de doua ori intr-o singura luna, e o chestie si asta, nu?

*de cateva zile ma obsedeaza “gray or blue” a lui Jaymay, si o ascult peste tot, am inceput sa ii invat versurile de atata ascultat (bine ca nu am vinil ca altfel se zgaria placa de atata gray or blue)

Si in final, ati ghicit:

P.S. nu e genul meu sa scriu posturi scurte, i know, dar o sa ma revansez cat de curand

Nu prea le am cu zilele de nastere, nu trimit mesaje de “La multi ani!” si nu sun decat anumite persoane ca sa le felicit pentru fericitul eveniment, si tocmai din cauza “maniei” asteia a mea de a nu schita nici un gest la aniversarI, am trecut fluierand si pe langa cei doi ani facuti pe data de 21 a ale lui martie de catre aceasta “pagina de viata”. Cu alte cuvinte, blogul meu a implinit 2 anisori, il punem cu intarziere, ce-i drept, sa sufle in lumanarele, ii cantam “la multi ani” si ii dorim la mai multi, ca asa se perocedeaza la ocazii speciale. Si pentru ca se obisnuieste a se “aminti” primul post, ar trebui sa fac si eu la fel, nu-i asa? Dar acum doi ani, la vreo doua luni dupa ce am creat blogul, oups, l-am sters din gresala (noroc ca aveam toate posturile salvate intr-un word) , si a trebuit sa il rescriu de la inceput. Deci nu stiu exact data de nastere a blogului meu, a ramas blocata undeva in negura timpului, asa ca, oficial, blogul meu s-a nascut pe 21 martie 2007, iar primul post oficial este acesta.

Tags : aniversare, blog

Deschid un volum minuscul, imbracat in coperti jupuite si ilustrate cu o poza din aceea gen Sandra Brown, cu un tip si o tipa frumosi care se imbratiseaza cu patima si emana prin toti porii sexualitate si iubire patimasa…puii mei, de parca nu ma geaseam sa deschid un volum mai putin prost decat asta. Pe prima pagina, un scris caligrafic, asezat intr-o parte, scrisul mamei, o dedicatie asa ca pentru posteritate: “Cartea sa-ti fie unica calauza in viata!” ma bufneste rasul. Asa, un ras din ala prostesc, ma tot intreb ce dracului m-a apucat tocmai acum, si de ce mi-a venit sa povestesc tocmai intamplarea asta, atat de lipsita de sens incat ar fi mai bine sa o ingrop undeva in grotele subconstientului meu. Ma gandesc ca poate, mama, se gandea la viitoarea mea atractie pentru carti, mai stii, o fi fost si mama un fel de cititor in stele… Bizar, bizar, imi zic si ma asez in fund pe marginea patului unde zac in dezordine o agenda, o carte pe care TREBUIE musai sa o citesc si eventual sa o recitesc (pentru ca deh, trebuie pentru facultate), multe pixuri, uriasul DEX, un carnetel cu postituri, ambalaje de ciocolata si biscuiti si o oglida rablagita in care imi admir din cand in cand cosurile ivite pe nas sau pe frunte, depinde de cheful dumnealor, of course.

Ma declar intrata in euforia plictiselii, BAC-ul bate la usa si eu stau pe o margine de pat, intr-o dezordine monumentala si ma gandesc la volumul ala jerpelit de “Torente”. Acum, puteti sa radeti de mine, dar a fost o perioada in care “Torente” a exercitat o intreaga fascinatie in mica mea lume,o vreme in care mi se parea ca Anne Marie Desmarest era apogeul cultural romanesc si alte cuvinte mari si imbarligate care in orice caz nu imi vin in minte. Acum ma bufneste rasul, nu stiu cum dracu’ m-am pomenit de la “Arca lui Noe”, carte grosuta de critica literara pe care mi-a recomandat-o ieri diriga s-o citesc, cu minunatie de volum cu dedicatie de la mama in mana. Parca sa zic ca imi venise in cap sa caut nu stiu ce carte de Matei Caragiale de care citisem acolo si stiam eu sigur ca exista in biblioteca mea cea prafuita. In loc de “Craii de curtea veche” (e a doua oara cand pomenesc de cartea asta intr-un post, e un semn ca trebuie citita), m-am trezit cu chestia asta jerpelita in maini, pentru ca v-am zis, era un volum degradat, absolut neingrijit, absolut… Dar nu am de gand sa fac analogia lecturilor mele de azi si de maine, in primul rand pentru ca ar putea sa denote un snobism cu care nu mi-ar placea sa ma laud, apoi, pentru ca oricum nu intereseaza pe nimeni ce citesc si ce nu citesc, ce imi place si ce imi trezeste un ranjet prostesc in coltul stang al gurii. Ce-mi pasa pana la urma? Adevarul e ca simt nevoia unor deviatii ideologice aici,  simt nevoia sa folosesc cuvinte destepte in elucubratiile mele, mai ales ca de le o vreme, cand citesc (iar ajung la chestia asta, dar despre ce puii mei vreti sa scriu daca eu asta fac constant in ultimul timp?) imi notez toate cuvintele pe care nu le inteleg pe postituri si apoi le trec, ca-ntr-un pomelnic in agenduta mea roz cu Ella Balerina (thanks Dana). Asadar, iata-ma in plina criza before-exameniana, simtind nevoia sa fabulez, sa defulez rahaturi cu iz generalist-inteligent (Dumnezeule, de unde le scot?) pe bucata asta virtuala de hartie. Asta e blogul meu, bucata mea virtuala de hatie, aici elucidez mistere, aici intorc toate rahaturile pe dos. Da, apropo de rahaturi, de ce dracu’ a acceptat Rona Hartner sa apara la panarama aia de emisiune pe Euforia? Ok,ok, e adevarat ca tipa face orice porcarie sa arate ca un “inel cu diamant”, dar totusi, nu cred ca existe vreo inventie a mintii omenesti care sa puna femeia intr-o postura mai degradanta decat emisiunea in cauza…poate, daca stau si ma gandesc, emisiunea cu barbie-boy-ii aia care cica trebuie sa le faca un copil la niste doamne lipsite de parteneri. Da, cred ca aia e mult mai degradanta decat competitia absurda a demoazelelor pentru “inima milionarului si inelul cu rahat-pardon, diamant, pe care il ofera. Deci revenind, ce cauta Rona acolo? Iacata s-a intors in RO, si brusc, toata opinia publica vorbeste extaziata de “Gadjo Dillo”, parca acum si-au dat seama si romanii nostrii “ca uite frate, nu suntem asa prosti, mai avem si valori”…pacat ca valorile ne dezamagesc, uneori. Mi-ar fi placut sa aud ca Rona Hartner s-a intors in tara pentru ca lucreaza la un film nou, nu pentru ca participa la o emisiune care o pune intr-o postura, zic eu, degradanta.

Cand am intrat la liceu, prima data mi-am pus poalele in cap, si cred ca si voi ati fi facut la fel daca ati fi vazut conditiile in care am fost nevoita sa invat timp de un an de zile, cred ca din cauza clasei (a salii de clasa), am ajuns sa imi dispretuiesc si colegii; va dati seama, eram un copil prost, care avea senzatia ca liceul e asa, “VAI!”. M-am trezit intr-o camaruta in care trebuia sa ne inghesuim 30 de insi, varuita neglijent cu var amestecat cu albastru de metil…de-a dreptul abject daca iau in considerare mirosul de varza si transpiratie care se rasfrangea pe coridor. Pentru ca odaita noastra de clasa se afla in internat, intr-un internat trist, ca o grota plina cu trogloditi, din pacate. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar asta este adevarul, si cine a invatat acolo imi poate da dreptate, fie ca a fost sau nu in clasa cu mine in acel an. Va spuneam ca datorita conditiilor de invatat, am inceput sa imi dispretuiesc si colegii, lucru pentru care imi pare sincer rau, si nu vreau sa imi fac mea culpa acum, nu am de ce. Am spus si facut lucruri absurde, am scris chiar si pe blog despre ei, folosind cuvinte nu tocmai placute. Poat sa spun ca eram fitoasa clasei, cred ca nu ma suporta nimeni, Doamne, nici eu nu ma suportam, dar ei, saracii :)) Si ma trezesc eu in clasa a12a fara nici un fel de amintire frumoasa legata de  liceu, doar un lung sir de jigniri, de certuri aiurea, de priviri pline de ura in momentul in care paseam in clasa, ce mai, un cosmar si mai multe nu. Dupa vreo luna de convietuit in astfel de conditii aspre, m-am hotarat sa imi bag picioarele si sa fac tot posibilul sa nu mai intru in nici un scandal, sa ma port, atat cat pot eu, frumos. Si zau daca am pierdut ceva cu asta, ba chiar pot spune ca am castigat niste prieteni, acum ma inteleg bine cu fetele cu care stau in banca (desi la un moment dat ce m-ar fi ciufulit, pe buna dreptate) si chiar am descoperit niste oameni de chiar. De mult voiam sa scriu aici despre asta, si repet, nu vreau sa imi fac mea culpa, in nici un caz, nu vreau; pur si simplu fetele astea cu care stau in banca sunt super dragute.  Singurul confilict major se da intre toata clasa si fata care nu chiuleste niciodata, dar despre asta, in alt episod, pentru ca deja am divagat prea mult de la subiectul principal. Si in fond, care era subiectul principal, ca eu una nu mai tin minte… A daaa, frustrarile unei viitoare studente, adicatelea eu. Cu alte cuvinte, corectez postul si ies, pentru ca deja am pierdut timp pretios, ma duc la critica mea literara si dictionarul meu iubit (no rili!, cum zice boyfriend)

Apas butonul “Publish”, verific aspectul, imi anunt cititorii, inchid calculatorul si ma asez iar pe marginea patului, pregatindu-ma sa deschid “carticica”; zambesc multumita de mine, trag aer in piept si zambesc-”J’ai besoin d’une cigarette!”…

Tags : arca lui noe, elucubratii, eu, manolescu, rien, scoala

In primul rand vreau sa va anunt ca am rezolvat cu blogul, thank god, si inca destul de usor, ca sa nu mai zic ca am primit o gramada de oferte, din care zic eu, am ales-o pe cea mai buna. Am hotarat sa cumpar hostingul, pentru serviciile platite sunt mult mai de calitate decat cele gratuite. Nu m-am asteptat sa dau de oameni asa ok, si care sa imi dea o mana de ajutor cu atata placere si mai ales rabdare, sa imi explice ce si cum trebuie sa fac, plus ca m-au invatat sa schimb singura tema, chestie pe care inainte nu puteam sa o fac singura (din cauza unor chestii complicate numite html, ftp, dns etc). Deci, cred ca ar trebui sa multumesc acum, asa cum faci cand primesti un premiu; sa ii multumesc prietenullui meu care mi-a suportat crizele de plans “ca ce ma fac eu cu blogu, ca nu mai am hosting si vine sfarsitul lumii etc.” si alte panicari inutile, nu cred ca are rost sa va povestesc prin ce am trecut pana am rezolvat cu totul. Lui Marius Sescu, care s-a interesat pentru mine fara ca macar sa il rog, pur si simplu a vazut postul la mine pe blog si a inceput sa traga sfori, deci multumesc mult mult de tot, chiar apreciez gestul Asa, mai e cineva?  Pai Ionut Calugaru de la gazduiresite.ro, care si-a batut capul cu mine si m-a invatat cum schimb tema, mi-a instalat programelul ala de unde pot sa umblu mai bine la site si a avut rabdare pana s-a propagat tot bloguletul asta de pe serverele haipa, pe serverele lor. Si nu in ultimul rand denisei, care mi-a zis sa nu ma impacientez prea tare cu mutatul, ca nu-i bai si nici prea multe cunostinte intr-ale internetului nu imi trebuiesc. A, si mamei, ca imi da banii pentru gazduire (mama nu are blog, dar are tata
Si imi place la nebunie noua tema, parca e mai serioasa, nu?

Sper sa nu lezez pe vreunul din  cititorii mei cu acest filmulet absolut bestial.  O parodiere a sedinteleor interminabile de partid de pe vremea lui Ceashca. Chestia asta se petrecea acum vreo 2 sau 3 ani, la raposatul bar Patricia, transformat de Gabelu intr-un fel de rockoteca cu circuit inchis (a fost asa mai mult pe perioada verii), pe care cei din Lehliu v-o amintiti cu siguranta, cei din alte parti puteti sa va imaginati!Las filmuletul sa vorbeasca pentru mine. enjoy!

U.T.C.
Vezi mai multe video Haioase »

Se pare ca iar o sa fiu nevoita sa imi fac bocceluta si sa ma mut, cel mai probabil cu un wordpress in coada, nu stiu inca nimic sigur. Ideea este ca nu mai am hosting free, si u sunt dispusa sa platesc alti bani pentru asa ceva, deci, ne mutam. Problema este ca nu imi accepta baloanedesapun.wordpress.com,asa ca s-ar putea sa ne citim ori pe fumsizapada.wordpress.com, unde am mutat deja continutul blogului, deci daca accesati puteti sa ma cititi si de acolo, ori o sa modific putin baloanele de sapun si o sa ma gasiti pe baloanedesapun2.wordpress.com. In fine, poate ma iubeste cineva acolo sus si ma ajuta si pe mine cineva cu hostigul, pentru ca sunt in pom, plus ca nu ma prea pricep la chestiile astea, cu instalarea wordpressului si hostingul si ce a mai fost nevoie m-a ajutat Marius Sescu, in urma cu un an, si ii multumesc inca o data pentru asta, si lui, si celor de la haipa, care mi-au oferit gazduirea fara sa clipeasca. Dar uite ca orice vis frumos are si un end, si se pare ca asta e end-ul baloanelor de sapun. Sper sa pot face ceva in privinta asta, who knows. Pana atunci ne mai cititm

Mara a scris pe blogul ei despre o intamplare nefericita a lui Adrian Ciubotariu, care a vrut sa isi publice cartea “Producatorii de gresie” la editura Curtea Veche, si am ramas masca. De ce? Pentru ca, desi auzisem intr-o oarecare masura de nesimtirea de la edituri si indolenta cu care sunt tratati colaboratorii si autorii (in special de pe blogul lui zully,care lucreaza in bransa si cunoaste destul de bine “pacatele” editurilor -gasiti si acolo un post pe tema asta-), nu ma gandeam ca se poate ajunge pana la a minti omul in fata, pana la admite ca nu ai semnat un document care are semnatura ta. Din ce am citit in postul lui Adrian Ciubotariu, cred ca s-a simtit efectiv ca intr-un roman de Kafka, cei de la Curtea Veche plimbandu-l de la unul la celalat, refuzand sa ii raspunda la mailuri sau, daca au facut-o, i-au raspuns vag. Aici gasiti si postul in cauza si reactiile din blogosfera, care sunt destul de multe, cred ca se vor face ceva valuri, din moment ce a gasit un avocat si se gandeste serios sa ii dea in judecata. Ramane de vazut ce se va intampla.

Tags : curtea veche, nesimtire

Sa devi strain, sa nu iti pese, sa mori si sa nu iti pese, sa ii ranesti pe ceilalti si sa nu iti pese, sa ucizi cu sange rece, si sa nu iti pese…sa te limitezi la o viata fictiva in care nepasarea iti tine loc de oameni, in care sa devii tu insuti nepasarea, sa te scufunzi in ape tulburi, in mizerie si durere, dar sa ramai indiferent, bolnav fara sa stii ce te macina, te macina, te macina in strafundul sufletului! Sa vrei sa tipe dar tipatul sa se opreasca in gat, dureros…sa simti cum te ineaca si sa nu poti sa faci nimic…

Prea dezumanizat sa te mai numesti om, incetul cu incetul devii fiara.  Prea mort ca sa te mai simti vreodata viu, incepi sa traiesti din placerile primitive pe care ti le oferta trupul…trupul insetat de carnuri, de dezmierdari salbatice…acel trup care a uitat sa simta si traieste mancand, traieste ca sa doarma, uita…

Uita acel trup ravasit, stapanit de viscere, uita acel trup ce are totul, acel trup care uita si el la randul lui sa te doara…cand sufletul uita, uita si sufletul, cand sufletul uita, nu mai traiesti ca o fiinta…

Incearca sa intelegi absurdul, incearca sa iti intelegi faptele, acele fapte pe care le faci inconstient si gandeste-te daca mai esti in stare sa iti stapanesti viscerele cu ajutorul mintii…si te pierzi printre ganduri care uita sa te mai preocupe dupa un timp, dar tu te pierzi in ele, si nu evoluezi, ramai acolo…

Inadaptat…

Mort, o leguma scofalcita de soare, o rosie coapta, cu sucul fiert inainte de a fi culeasa. O rosie stricata, scarboasa, cu zeama bolborosind ca pielea umana intrata in putrefactie… Iti putrezeste sufletul si mori!  Mori, starpit ca o rosie aruncata in cazanul cu boasca, mirosind a murdar si a carciuma. Sau esti atat de nefolositor ca nu iti mai pasa; de fapt, nimanui nu ii mai pasa, si in orice caz, tu nu mai poti fi reciclat, nici macar alcoolul in care iti ineci adesea amarurile nu te mai primeste, sa faci parte din el, sa mirosi a ceea ce esti, o picatura insignifianta de absint.  Orice betiv notoriu te poate bea dintrun pahar soios la o carciuma ce seamana cu viitorul!

Dar vai, tu nici macar mort nu te poti numi, caci continui sa traiesti prin moarte, sa mori traind, sa te scurgi precum absintul ala murdar amestecat cu zoaie, si nici absintul nu iti mai arde gura tabacita de alcool…

Ce trist si degradant arata situatia ta murdara, dar n-are a face, tu te-ai obisnuit deja de mult cu asta, in fond… dar care fond? Tu esti ceea ce se poate numi o forma fara fond, tu esti o repetitie inutila intr-o carte proasta,o carte ce s-ar putea numi viata ta!

Si totusi, tu nu ai viata, tu esti ca o rama iesita din mormantul unui ucigas, o rama isita sa ia o gura de aer intr-o seara calduta de mai, o rama care nu face nimic altceva decat sa aminteasca lumii de pustiul cavoului din care a rasarit! Pe tine numai virmii te inteleg, pe tine numai virmii te accepta, caci esti ca ei, fara nici o sansa, condamnati sa se infrupte din lesuri scarboase, din lesuri descompuse, murdare!
Bucati de carne care se dezlipesc scarbos de os, verde, mucegai, putrefactie, asta devii tu, omule modern, uiti sa mori si te scufunzi in absurd…in absurd…in absurd…

Tags : absint, inadaptare, moarte, om

Vineri, 27 ale lui fevruarie, 2009 , Diana a mers la Bucuresti, zi importanta pentru viitorul subsemnatei, dupa cum urmeaza: aproape de capul ei, cu vizita la facultate.

Am descoperit America a nu stiu cata oara, am avut revelatie dupa revelatie, am vazut caini cu covrigi in coada si zambete…ok, ok, utopie, stiu, ar trebui sa ma trezesc din visare, dar putina autoironie nu strica din cand in cand.

Deci, sa o luam cu inceputul, vineri am fost la Capitala, cu scopul precis de a ma interesa de prestigioasa facultate la care o sa “attendez”, si la care, daca nu o sa intru, o sa fiu foarte, foarte dezamagita. Momentan, judec lucrurile foarte la rece, adica ma gandesc, foarte firesc, la faptul ca o sa intru, ca o sa iau BAC-ul, cu nota mare, bineinteles, si apoi o sa curga lapte si miere, eu o sa ma relaxez pe plaja, cu un frappe rece in mana si o revista glossy citita la umbra unei umbrelute de paie. Iar am luat-o pe aratura!

M-am comportat ca un veritabil provincial ce sunt, venit la oras pentru prima oara.  Am fost atat de penibila ca imi vine sa ma tavalesc pe jos de ras. Pe langa faptul ca am sugerat sa coboram din troleu la semafor, cand usile erau inchise, intr-o fraza de genul “Hai ma Dana, sa coboram acum, ca pleaca troleu!” moment in care pe Dana si pe Ovidiu i-a pufnit rasu si vreo trei capete s-au intors spre mine, iar eu eram ceva de genul: “Ce, am zis ceva gresit?”. Da, zisesem ceva gresit, si Ovidiu a avut grija sa imi aminteasca din cinci in cinci minute cat de idioata sunt! Shit happends, i say!

La facultate am cautat intrarea si am dat de doua porti incuiate. De fapt, era deschis undeva mai in spate, dar cine sa se prinda? Dupa ce a trecut momentul de dezolare, m-am gandit sa dau un inconjur cladirii, pentru orice eventulaitate, vlucru foarte util, si bine gnadit, de altfel, pentru ca am gasit poarta cea mare,  intrarea in SNSPA! Dulce delir… Dar nu se termina aici aventura, pentru ca, in momentul in care am ajuns la secretariat, intr-un final, am uitat tot ceea ce ar fi trebuit sa intreb, cum sa pun problema cu secretarele, tot.  Eu ma asteptam la niste tipe de treaba, cand colo, am dat peste niste dudui plictisite, care m-au intrebat direct, si fara sa se gandeasca la bietul meu suflet chinuit de emotii (ca doar era o zi importanta pentru mine, veneam sa interesez de facultate), “Ce vrei?”.

Eu: “Stiti, vreau si eu sa vin aici la dumneavoastra… dar….aaaa….nu am gasit cine stie ce informatii pe net, si…ma gandeam ca poate imi explicati mai bine”!

Secretarele (vreo 4 la numar) mi-au aruncat o privire stramba, in timp ce rasfoiau plictisite un catalog Oriflame.

Secretara:”Si, la ce sectie vrei?”

Eu (speriata, balbaita, pierduta): Pai….stiti, caaa….m-ar interesat sa stiu despre toate!

Secretara: “Pai intra si tu pe site!”

Eu: “Dar niste pliante nu aveti?”

Secretara: “Nu s-a tiparit nimic, inca! Revino la sfarsitul lui Martie!”

Eu: “Straight face”, ezit…, multe puncte-puncte, in final indrug un “OK” reumatic si ies

Si asta a fost, atat, gata! Am iesit de acolo simtindu-ma singura, si neputincioasa! Ca s-o zic pe limba romanului, “am plecat bou, si m-am intors vaca”. Jur ca imi venea sa plang, de nervi ca m-am balbait, ca am uitat tot ce vroiam sa intreb, ca secretarele nu erau cum imi imaginasem eu! Imi doream sa fiu singura, sa plang de cat de penibila fusesem, si aveam senzatia ca si Dana, si Ovidiu faceau misto de mine. Stiu ca era decat senzatia, dar tot m-am simtit prost!

In concluzie,revin la SNSPA la sfarsitul lui Martie, sau chiar mai tarziu, cu speranta ca data viitoare o sa fiu mai putin speriata, ca secretarele vor fi mai intelegatoare (sau cel putin mai dornice sa furnizeze informatii)!

P.S. Daca citeste cineva care face SNSPA si poate sa ma ajute cu ceva info, ii raman recunoscatoare! Gasiti adresa la Cine sunt

P.S.2 To be continued

P.S.3 Acum radeti!

Tags : facultate, provincie, snspa