Chitara…un instrument care reprezinta pentru mine placere si frustrare, motiv de nervi si uneori, extrem de rar, bataturi dureroase in varfurile degetelor de la mana stanga.

Mai nou, toata lumea canta la chitara; eu nu m-am mai atins de ea de cateva secunde, tocmai ce-am lasat-o jos din mana, plina de nervi, cu niste bataturi inrosite si dureroase, fara sa fi reusit ceva mai de doamne-ajuta la ea. De fapt am renuntat de mult, cand am mai cantat cate ceva la chitara, am cantat asa, just for fun, am repetat acelasi 4-5 acorduri de baza pe care le-am invatat in cei 4 ani de cand o am. Patru ani de zile si eu de-abia rup cateva acorduri, dar nu e bai, imi zic ca pur si simplu nu s-a lipit de mine! Cu toate aceste, simt uneori nevoia sa ma exprim prin muzica, si vocea nu e de ajuns in situatiile astea, de fapt, mi-ar placea sa iau chitara si sa cant mult, sa cant pana mi se cresteaza buricele degetelor si devin niste rani deschise, dureroase, pline de puroi. As vrea sa iasa prin ranile alea din mine tot veninul si toti dracii pe care ii acumulez de-a lungul timpului, toate frustrarile, toate nereusitele, sa iasa prin taieturile de la degete, sa se amestece cu mirosul de metal coclit al corzilor si vopseaua de pe grif…

Mai nou, e foarte la moda sa canti la chitara, mai nou are toata lumea chitara, o sa ajungem sa facem dragoste pe chitari, o sa ajunga chitarile moneda de schimb, si cantecele mita, o sa incepem sa ne vindem vocea celor care nu o au dar si-o doresc, o sa ne vindem si veninul, si tristetile, si o sa le dam pentru o cutie de rezonanta mai mare, pentru un grif mai drept sau pentru un mi subtire mai rezistent…

Chitara a devenit un trend acum, chitara e vazuta in zilele noastre cum era vazuta pe vremea raposatului Cenaclu Flacara. Acum ne inchinam chitarii, ii facem ofrande din corzi si din pene, si din capodastre, din huse si curele de gat. Azi, toata lumea canta. Nu stiu daca fenomenul asta se intampla pentru ca e cool, sau pur si simplu pentru ca arta produce amor, mai bine zis, pentru ca e frumos…

A fost o vreme cand purtam o pana legata de mana. Mai mult din snobism, ma gandesc acum, decat din virtute. Imi placea pana mea, am schimbat de altfel vreo trei, cred;  am avut una mov, una albastra si una galbema. Pe prima i-am facut-o cadou lui boyfriend cand a plecat in Anglia, a doua mi-a pierdut-o Ovidu si a treia mi-a rupt-o nea’ Gigi Dumitrele cantand plin de patos o melodie, nu mai imi amintesc exact ce, important e ca s-a rupt… Din toate penele mele, cel mai mult am iubit-o pe cea galbena, mai pastrez si acum ramasitele ei, avea o imensa valoare sentimentala si dupa ce s-a rupt nu am mai purtat alta. Mi-o adusese boyfriend din Anglia, avea o gaura in forma de stea in mijloc, era absolut fantastica si deosebina, era: PANA MEA! In fine, mortii cu mortii, vii cu vii, pot spune, nu voi face acum istoria penelor mele, dar recunosc, ca atat timp cat am purtat pene la mana, “pana mea” era vorba mea preferata, pentru ca aveam, la propriu, o pana, si eram mandra de ea…nu stiu daca din pur snobism sau doar de amorul artei…dar aveam si eu “pana mea”

Mai exista azi amorul artei? Sau se pierde incet incet in nebunia “coolness”-ului? Habar nu am, cate-odata limita e atat de subtire incat devine insesizabila. Si ce mai conteaza daca este sau nu “cool”, daca faci un rahat pentru ca il face toata lumea, cand exista acel mirific amor al artei pe care il invocam cu totii cand tipam ca sa ne-auda aia de jos “Americanii-s de vina/Futu-i in gura sa-i fuuuut!”. Cate-odata ma simt ca si cum traiesc intr-un Hotel Cismigiu, asa de gri si sfaramata mi se pare lumea, nu stiu ce legatura are lumea mea gri si sfaramata cu chitarile si alte accesorii adiacente, si pana la urma, de unde am pornit, si unde vreau sa ajung?

Ma uitam ametita la fumul care iesea dansand lasciv dintr-o tigara asezata pe marginea unei scrumiere, auzeam rasete, comentarii acide si lipsite de sens, copilarie, eu, noi, gasca noastra, perioada mea iubita de “rebeliune”, o vara, doua veri…ma intreb cand a trecut timpul… Ma intreb de ce am ajuns de la chitari si nuante ale modei cotidiene la trecerea ireversibila a timpului, ca sa folosesc un cliseu de la romana… Nu mai inteleg nimic, usor usor ma pierd in detalii, mai conteaza ceva? MAI CONTEAZA CEVA? As vrea sa tip, as vrea sa ma bat cu pumnii in piept si sa tip, apoi sa rad isteric, satanic, sa ma asez in pat si sa dorm, sa ma trezesc cand toate astea nu vor mai fi; as vrea sa fiu din nou copil, uneori…

Am vazut multa lume cantand la chitara, am vazut ca e la moda sa canti la chitara, fenomenul s-a imprastiat mai ceva ca SIDA; e la moda sa stii chitara, nu? Uite ca ma prind si eu de niste chestii! Nu, nu sunt batuta in cap, deci da, e la moda… Sa fim seriosi, mereu a fost la moda sa stii chitara, atata timp cat intelegi muzica… Acum, ce as putea sa mai scriu eu aici ca sa nu fiu inteleasa gresit? Hai Diana, stiu ca poti sa te gandesti, stiu ca poti, hai nu rade, hai stoarce-ti creierii…Da cred ca poti pur si simplu sa spui ca “da frate, e misto sa stii chitara”, deci, da frate, chiar e misto sa stii chitara… Unde ramasesem? A, da ma plangeam la voi ca nu s-a lipit de mine chitara, deci, toata insiruirea asta groteasca de cuvinte se datoreaza frustrarilor mele de artista ratata… Asta ma face mai putin “cool”? Da-l dracului de cool, mai razi si tu putin…

E o conversatie idioata dintre mine si mine, eu fac misto de mine, si numai eu am voie sa fac misto de mine,  daca indrazneste altcineva sa faca misto de mine, ma supar! Nu stiu cum se numeste fenomenul asta, are si el un nume, dar nu imi vine acum. O sa o iau pur si simplu ca pe o maladie a firii umane…

Acum tac, as vrea sa cant la chitara, as vrea sa bat la tobe, as vrea sa fumez o tigara, as vrea sa invat mai mult, as vrea sa nu mai treaca timpul atat de repede, as vrea sa ma culc si sa ma trezesc intrata la facultate, as vrea sa imi iau haine noi, as vrea sa nu mai repet atat de obsesiv “as vrea”, si in final, as vrea sa…uf, mi-am  pierdut ideea…nu mai conteaza…

Nimic nu mai conteaza… Vorbeste somnul, cafeaua, viciul, nu vorbesc eu…eu sunt imateriala de fapt, sunt un fum, o bucatica de ceata, o scama in poezia lui Arghezi, o picatura de saliva inghitita cu o muscatura dintr-un mar nespalat. Eu sunt expresia imateriei…asa ca lasati-ma in pace, vreau sa ma culc si sa dorm…

Tags : chitara, oameni, pana mea, variatii pe tema

Dimineata ma trezeste zdranganitul electric de chitara al lui Kurt, as vrea sa mai dorm, as vrea sa nu il mai aud, as vrea sa taca dracului odata, sa ma lase sa mai dorm un pic. M-am gandit ca daca imi pun un cantecel simatic sa ma trezeasca, o sa fiu bine dispusa toata ziua… De fapt, nu da niciodata roade, orice as incerca, nu reusesc sa ma trezesc cu drag, nu imi place si basta, urasc sa fiu trezita din somn, nu neaparat trezitul, ci ieea ca suna o chestie la capatul patului si imi tulbura somnul, as ma ucide, de fapt.

Total fara de legatura de ceea ce am scris mai sus, de fapt, poate cu foarte putina legatura, adica, da, azi m-am trezit de dimineata, nu m-a trezit Kurt Cobain, nu mi-a spus ca “Smells like teen spirit”, din contra, m-a trezit mama, sa mergem la plantat de pomi, pomuleti, mai bine zis (vorba Dianei). Deci da, azi am fost mai eco decat toata ecologia, am facut poze si am si filmat. Poze cred ca o sa pun, daca nu o sa imi fie lene, bineinteles, filmulete, nu promit nimic…

Mi-a placut foarte mult ideea, mi-a placut sa vad ca cineva ia initiativa si cand spun asta ma refer la  Laura Pascu si  Jhonson, ca se face ceva si aici, in locul asta uitat de lume unde timpul inca mai pare sa aiba rabdare cu noi, ca sa il citez pe Marin Preda :).

Au fost si cateva vedete, adica Cheloo de la Parazitii (si cainele lui super simpatic, care semana cu patrupedul din The Mask), Gheorghe Gheorghiu cel cu pletele in vant, si stiu ca mai trebuia sa vina si Cabral, care nu a mai aparut, din pacate, pentru ca tare mi-ar fi placut sa il cunosc.

Ceeea ce mi s-a parut extraordinar a fost faptul ca au venit foarte multi oameni, din toate zonele tarii, ca sa planteze un pom la Lehliu! Mi-a placut ca scoala si liceul s-au mobilizat si ei si au adus elevi in fiecare zi de cand a inceput programul (adica de Luni), ca primaria s-a implicat si chiar au fost acolo cu totii, s-au preocupat ca actiunea sa iasa bine,  si all in a nutshell, actiunea s-a desfasurat foarte frumos, si civiliat; parca ar incepe o noua era, sa zic asa, in care vezi cu adevarat ca oamenilor le pasa de viitorul copiilor lor, de viitorul planetei si al aerului pe care il respira zi de zi.

De dimineata chiar vorbeam cu mama, cata munca pentru a planta un pomisor, pentru a-l face sa “se prinda”, sa il vezi cum creste in atatia ani si in final este taiat in cateva minute si pus pe foc. E mare lucru, deci, ca se intampla genul asta de actiuni.In continuare, niste poze de la fata locului:

Mai multe gasiti si pe blogul Laurei Pascu www.prcafe.com de unde este “furata” si ultima fotografie, pentru ca eu nu aveam nici una cu organizatorii!

Tags : oameni, plantare, pomi, voluntari

Nu am fost niciodata o dansatoare minunata, ba chiar pot sa spun ca in arta asta, sunt anti-talent, calc pe picioare, ma impiedic, cad, tot tacamul, ce sa mai. Dar am adorat intotdeauna dansul, dansul ala frumos cand il privesti, care iti transmite o poveste de iubire prin miscari si muzica, Dirty Dancing, mai exact. Si acum o sa intelegeti de ce am inceput un post despre dans. Pentru ca, ei bine, l-am adorat mereu pe Patrick Swayze! Si in general toate filmele in care a jucat (Ghost, North and South, Beverly Hills,  Point Break etc). Patrick Swayze e bolnav de cancer, o ste toata lumea, la cata valva s-a facut in presa. Am vazut recent niste fotografii cu el in care era complet schimbat, si m-am intristat, sa vad cum un om atat de frumos a slabit si a imbatrint atat intr-un singur an. Dar ce apreciez la el, este faptul ca are puterea sa lupte, ca nu dispera si isi doreste sa invinga boala, si asta spune multa despre caracterului lui! Dar nu o sa vorbesc despre boala lui Patrick azi, o sa vorbesc despre un film care imi place la nebunie, si care il revad de fiecare data cand am o cazia: Dirty Dancing.  Prima data am vazut filmul la Bucuresti, la Lucia, cred ca aveam vreo 12 ani si m-am amorezat imediat, mai ales ca povestea era atat de frumoasa, si ma regaseam atat de mult in persoanajul Baby.  Normal, ca orice pustoaica speram sa gasesc un Johny sa ma invete sa dansez pe ritmurile vietii si ale iubirii, plus ca eram la fel de neindemanatica, de neinitiata ca si personajul principal.  De atunci, mi se intampla din cand in candsa ma apuce  un chef nebun sa revad filmul si sa ascult soundtrack-ul, pentru toata incarcatura aia afectiva pe care o contine, pentru toata generatia aia pe care o reprezinta filmul in sine, generatia aia rebela, generatia care a spus “Da frate, se poate si asa!”, care nu numai ca a pus bazele muzicii rock’n'roll eliberandu-se de orice restrictii sociale, dar  a avut curajul sa se revolte! Filmul asta mustese revolta, musteste de vise care urla sa fie implinite; pentru mine asta inseamna Dirty Dancing, nu e numai un film frumos, cu o poveste superba de dragoste, nu, Dirty Dancing e povestea unei generatii care a avut curajul, intr-o lume plina de formalitati, sa isi urmeze visul, care a inventat concepul acela atat de uzat in zilele noastre de “American dream”. Nu e oare Johnny imaginea rebelului neinteles, pururea tanar, frumos ca un diavol si razvratit impotriva sistemului? Poate vad eu prea multe intr-un film care mi-a marcat prima adolescenta, dar eu asta simt!

Ador scena aia cand Baby intra in locul interzis pentru turisti, ca o Eva ce musca din fructul oprit, pasind parca intr-o alta lume, tocmai ea, pustoaica protejata de toate rautatile lumii si care viseaza ca intr-o buna zi va salva Africa de foame, fata in fata cu realitatea, cu promiscuitatea in care se zbate “plebea”, dansul acela murdar al “staff-ului” si intrarea lui Johnny,  coregrafia alaturi de partenera lui cea frumoasa, miscarile lor absolut perfecte, povestea de dragoste pe care parca o traiesc pe ritmul muzicii, reusind sa creeze, prin dans, impresia ca ar fi un cuplu. Asta mi se pare remarcabil. Si Baby sta si ii priveste perplexa, uimita, si peste masura de incantata. Absolut superba imi pare scena!  Felul in care o ia la dans dupa ce isi termina numarul, surpriza ei ” adica vrea sa danseze cu ea? De ce tocmai cu ea? Ea nu stie nimic!” pare sa spuna Baby in momentul acela. Apoi miscarile ei naibe, siguranta lui, din nou miscarile ei nereusite, felul ciudat de a fi in ipostaza partenerei lui de dans si frustrarea de a nu reusi pe deplin.

Lectiile de dans, “This is my damn space, this is yours, get it?”, chimia, Baby dansand de una singura, dansul in apa, electricitatea ce creste pe masura ce se cunosc din ce in ce mai bine, felul in care il imita dupa ce devin un cuplu.  Si dasul lor final, cand ea “creste”, devenind o persoana matura, care a avut curajul sa isi ia viata in propriile maini. El ii ia apararea “Nobody puts Baby in a corner!” si o prezinta ca fiind ” Ladys and geltleman, miss Frances Houseman!”  reusita sariturii, ea sfioasa, mama ei acceptand situatia, chiar gandindu-se ca ar semana cu ea, figura resemnata a tatalui.  Da, stiu, tipic hollywoodian, dar totusi, atat de frumos! Un classic…

(Now i’m crying!)

Tags : Dirty Dancing, film, Muzica, Patrick Swayze, rebel, rock'n'roll

Tocmai am aterizat de la meditatii la engleza, 4 ore de gramatici si diateze, cred ca o sa visez la noapte in engleza, o sa imi iasa pe nas :)) si ca de obicei sunt lihnita, si ca de obicei(vedeti voi, totul de intampla “ca de obicei”) mancarea nu-mi place, e rece si trebuie incalzita, si oricum incalzita are un gust nashpa. In concluzie, am luat trei guri si am renuntat, cred ca o sa mananc (iar) un sendvish la Emil si am terminat cu balciul.

Azi sunt bine-dispusa, afara e frumos cum nu a mai fost de mult, e soare, si multa multa veselie, chiar a venit primavara, si miroase a pomi infloriti si a mere (de fapt, am trecut pe langa niste vanzatori de mere care isi pun “boutique”-l in mijlocul trotuarului, si care, de cele mai multe ori incurca oamenii, dar eu ii iubesc, pentru ca de la ei miroase a mere, si nu prostii din alea frumoase si fara gust de se gasesc in comert, mere romanesti frate, culese din pom, parfumate, frezate etc:)). Si chiar daca bate la usa, el, Bac-ul, azi sunt happyloasa (vorba Danei), si nu am nici o grija, zau! As vrea sa zburd pe alei, sa culeg floricele, sa ma uit la cer intinsa pe iarba si sa simt adierea vantului pe obraji. Deci da, e oficial: me happy, happy rau de tot

Tags : flori, happy, primavara