Intamplari, dorinte, frustrari si voluptate…oameni. Chipuri ce se pierd in timp, se estompeaza si devin una cu spatiul, raman in final cateva forme neclare pe un fond gri, si ceata, si fum si zambete falsificate de-a lungul timpului. Zambesti frumos si stii ca toata lumea iti va zambi multumita… E ca o lege a comensatiei, vinzi cateva iluzii pentru un zambet…
Cine te mai intelege cand preocuparile profane iau chip de arta, cand sacrul se transforma in ceva material, cand arta devine un balci al grotescului. Arta ca o sinecura a vietii. Apoi alte si alte fete ce se pierd in marea de minciuni, de firicele incalcite, de nemultumiri cotidiene si dorinti nemarturisite…
N-am mai vazut de mult marea, dar ma gandesc la ea in fiecare zi; de parca marea ar putea in vreun fel sa ma spele… Sa spele, sa stearga si sa te ridice cumva, sa o iei de la capat si oamenii sa nu mai fie rai…
Azi mi-am reconstituit din cioburi minuscule o lume pierduta, si cand am privit la final mozaicul, mi-am dat seama ca nimic nu va mai fi vreodata la fel, ca totul e pierdut si ramane doar un fel de prisma colorata de foste sperante, pe care sa iti plantezi unele viitoare, si pe fundal, aceleasi fete ingalbenite, aceleasi contururi pierdure si cateva pagini rupte dintr-o carte veche.
O fotografie in sepia…Iti schimbi viziunea asupra vietii apoi incerci sa traiesti asa; ma mint frumos vorbind unei scrisori la persoana a II-a. Persoana a II-a sunt eu…
Ma uit la oameni, ma uit si vad decat mormane de carne si fara suflet si fara minte…mormane de carne putrezita de lipsa elementarului efort al distinctiei intre bine si rau. Miros de mahala, telefoane vandute pe sub mana, manele, mici si petreceri abjecte. Aud glume proaste, expirate, fumate, glume ce continua a fi gustate cu placere de ei, de cei multi.
Fericiti cei inocenti, fericiti cei dobitoci, feritici cei ascultatori, dar oare a lor va fi imparatia cerurilor? Si unde oare se afla imparatia cerurilor? Si exista oare imparatia cerurilor sau e doar o plasmuire a omului din necesitatea de a gasi un raspuns in dilema mortii? Si suntem un imens semn de intrebare, si asemenea lui Faust ne afundam in necunoastre pe masura ce cunoastem mai putin…
Fericiti cei drepti ca a lor va fi imparatia cerurilor! Si unde se afla oare dreptatea? Sau conform alegoriei lui Orwell, unii sunt mai egali decat ceilalti? Deci egaliatea intre oameni e doar o utopie? Sau cum vine asta? Si oare sunt eu egala cu un profesor? Si oare sunt eu egala cu milionar? Sau este egal cu mine un cersetor de pe strada? Si daca da, in ce fel? Si daca cersetorul poseda un inalt grad de eruditie fata de mine, eu unde ma aflu pe scara valorilor? Eu unde ma aflu pe scara valorilor sociale? Eu cine sunt pana la urma? Ce sunt? Ce însemn?
Si pana la urma, ce sunt eu? Sunt un nimic cu pretentia de a fi cineva, curand ma voi sterge de pe fata pamantului si uneori ma doare realitea asta…
Si ce e dincolo de moarte? Vid? Si ce e vidul daca nu nimic? Si de ce ne nastem din tarana?
Eu m-am nascut din mama… As vrea sa ma intorc cumva inapoi, as vrea sa inversez procesul, as vrea sa nu mai fiu condamnata sa traiesc… Oare prima gura de aer doare? Am auzit ca doare, si de la prima gura de aer se ajunge la atatea alte guri de aer. Si atatea vorbe, si atatea nelinisti, si atatia oameni…
Si alte figuri se perindara in fata mea, intr-o lumina difuza, si ma intepara cu ace in frunte, dar nu simteam durerea, nu simteam durerea, nu simteam durerea, nu simteam nimic…
De unde incepe vidul? E intuneric in lumea celalata sau e lumina si verdeata ca in descrierile biblice? Si de ce ne nastem, de ce mai traim daca in final murim, si oare moartea doare?
Dar oare am sa mor degeaba?
Aud picaturi de apa cum lovesc insistent , pic! pic! pic! podeaua rece de piatra, iar pamantul se transforma in mal, iar apa cotinua sa cada, sa provoace un zgomot din ce in ce mai puternic si mai dureros, care se propaga in capul meu si nu ma lasa sa dorm, si nu ma lasa sa traiesc si nici sa mor si nu! nu vreau sa cunosc moartea si nici nu vreau sa stiu unde e si ma doare, ma doare penibilul pe care il voi simti cand voi sti ca nu voi mai mirosi nicidata teii infloriti… in curand or sa infloreasca teii si va mirosi peste tot a tei infloriti…
Candva erau vreo cinci tei in fata parcului, si vara, cand infloreau umpleau tot centrul de mirosul lor catifelat…si treceam uneori pe strada pe sub un nuc cu miros amar si cu nuci cazute sub el, strivite in picioare de oameni grabiti, si-aveam rabdare sa ii miros frunzele frecate intre palme si sa-mi imaginez o lume departe de vid si de clisee albastre cazute prin capete de monstrii stacojii… Atunci mi-as fi dorit sa se fi gandit cinvea sa faca un parfum cu miros de tei inflorit si nuc verde si amar, sa-mi dau cu el tot timpul, sa simt ca e vara mereu si toamna in acelasi timp, si sa strivesc in gand frunzele nucului meu cu gust de algocalmin. Sa-mi treaca durerea, sa-mi treaca viata mirosind a nuci si a tei inflorinti si sa nu ma mai doara. Sa imi strivesc cenusa cum striveam candva frunzele nucului cel amar si sa miros a om, sa miros a viata si a carti.
As vrea sa fiu o carte legata in scoarta de tei pe-o parte si scoarta de nuc pe cealalta parte, si cotorul, cotorul sa fie scris cu albastru azur si literele sa zmbeasca.
As vrea sa las in urma ceva mai mult decat ceata, as vrea sa însemn mai mult decat un copil prostut care scrie proza scurta si de cele mai multe ori lipsita de valoare, as vrea sa fiu ceva mai mult decat orgolii, ambitii si inrancenari. As vrea sa fiu un cuvant frantuzesc rostit din varful limbii de un copil necunscut, si mai ales as vrea sa fiu un nume de care se va mai auzi si peste 100 de ani de-acum incolo…. As vrea sa desenez, sa caut prin desene ceea ce nu gasesc prin scris, as vrea sa gasesc o forma evluata de fericire si sa ma pierd in ea…
Intr-o zi, am desenat un cerc si l-am ichinat perfectiunii… Apoi m-am culcat, apoi nu mai stiu ce s-a mai intamplat, caci era intueric in jur, si mi-era frica. Si as fi vrut sa spun ceva, as fi vrut sa citec, as fi vrut sa tip si sa cer ajutor, dar in zadar doream in cuget daca sufletul mi se lipse de spaima ca de un drog.
Si l-am mai desenat odata, pe el, pe CERC. L-am desenat in gand cu un compas improvizat pe nisip si am ingenucheat, si i-am cerut iertare, si am varsat, vai, am varsat lacrimi, cum mi-ai poruncit tu, in poeziile tale, si i-am cerut cercului iertare si am plans si am udat santurile din care se constituise cercul meu punitiv, si am plans,am plans pana s-a facut un iaz cu lacrimi sarate si murdare de mica si mare, si de pietre decolorate si alte dureri. Apoi m-am ridicat in picioare si am ras de el, de cerc, am ras de el si l-am negat.
Spune-mi, de ce nu mi-ai spus ca cercul se va supara pe mine daca il voi sfida? M-am asezat a doua oara in genunchi, am sarutat nisipul si pietrele, am creat o mare de lacrimi de data asta, dar in zadar, caci cercul, vai, cercul s-a suparat pe mine si nu ma va mai ierta in veci…
Spune-mi de ce m-ai lasat sa cred ca cercul iarta? Cercul nu mi-e nici mama si nici tata, si cercul nu vorbeste cu mine ci sta mut si semet ca un monument al perfectiunii. Caci EL este CERCUL, si are dreptul sa se razbune pe sfidarea mea copilareasca….
M-a certat cercul, ma certi si tu, ma lasa acum nu mai pot sa duc mult. Vreau sa moara si cercul, vreau sa mori si tu, vreau sa moara si ei si noi, si sa ramana ceva mai mult decat scrum…
Vreau sa mori si tu! Mori odata am zis, mori a nu stiu cata oara, cum ai murit mereu, cum ei murit de fiecare data! Ma lasa si te du, du-te departe si te pierde in frustrarile tale, le am si eu pe ale mele…
Nu mai imi pasa, ucide cercul, ucide omul, ucide-ma pe mine daca vrei, ucide universul, oricum moare singur singur; oricum murim cu totii singuri…
Mi-e somn si doare, si vreau sa ma opresc.
Zgomotul tastelor, zgomotul tau, zgomotul, ma oboseste, ma ucide…
M-am rugat ani la randul unei singure divinitati ca sa vi tu acum, poete…poete…ca sa vii tu acum sa imi spui sa imi cer iertare cercului, sa ma inchin lui ca unui Dumnezeu, imi spui sa imi lepad credinta si sa ma inchin cercului, imi spui sa cad in picioare in fata lui, si razi de mine… Crezi ca sufar de vreo forma inferioara de bigotism? Crezi ca ma pierd in ritaluri sacre? Tu crezi ca eu mai cred? Tu crezi ca mai pot sa cred dupa tot ce am vazut ca se intampla? Si daca eu nu mai cred, el de ce crede? Si oare, inr-adevar nu mai cred? In ce sa cred? Ce e credinta si de unde incepe? Si la ce se refera? De ce exista credinta? Ai o parere? O ai? N-o am …
Nu stiu raspunsul… Nu stiu!
Cercul m-a sunat candva, intr-o seara trista de mai sa ma intrebe ce mai fac. I-am spus ca bine si am vrut sa inchid, dar el a tipat ca vrea sa ma intrebe ceva. Cica: Vi la mine? I-am raspuns zambind: Vezi-ti de viata ta cercule, nu vin la tine, nu!
Tags : cercuri, intrebari, nichita stanescu
Se da moleseala si plictis, se da si putin stres inainte de BAC, plus timp foarte putin ramas pana atunci si multa multa panica. La toate astea se adauga stari depresive si lipsa de chef de invatat, la modul “as face orice numai sa pun mana pe carte nu”. In conditiile astea, sa nu imi smulg parul din cap gandindu-ma ce se va alege de viitorul meu? Ce se va alege de viata mea daca se va implini viziunea apocaliptica a unor note minscule la BAC, sau picatul cu brio la admitere? Si colac peste pupaza, maine mai am si inspectie la geografie…se putea mai rau?
