Ce spui de asta?

Visam o livada cu visini coapte, cu miros intepator de fructe rosii si maini patate de cerneala amara. Visam visini strivite intre dinti si buze colorate in rosu de zeama acra si amara. Deliram…

In minte mi se prelingeau imagini cu ei si cu el, cu mine si cu noi. Plangeam in orgia de arome, in umbra indecenta a unor trupuri goale, a unei imbratisari meschine desprinsa parca din sute de alcovuri terfelite. Plangeam si deliram, vedeam umbre de nedeslusit si auzeam voci,voci de neinteles, voci care radeau si plangeau, voci extaziate, tipete extaziate. Durerea pulsa, halucinatii, miros de visine coapte. Livada de visini, eram inconjurata de fructe amare, de samburi striviti si de carne patata de sange proaspat, sange de visina, rosu si amar. Mii de pomi invartindu-se amtetitor in jurul meu…sange de om amestecat cu sange de visina putrezita si ah! Rani dureroase ce zvacneau, ma rupeam in doua, in trei, in mii de bucati dureroase, visinii, sangerii. Eram un pat ce-si misca arcurile ritmic, eram imbratisare, extaz, eram una cu durerea. Visam!

Nu mai am simtire, nu mai exist, sunt doar o urma, o picatura de viata, o picatura dureroasa cu miros de visine coapte si vanilie, mainile imi miros a vanilie, si parul, si lumea intreaga. Trupul meu istovit se misca spasmodic, trupul meu intoxicat de fum, de betia acra a visinelor. Apoi aparea teama, esecul si visele, ah! Vise obsedante ce se preling picatura cu picatura pe caldaram, se sparg si se deruleaza in fata ochilor mei ca intr-un film prost…un film prost… Aici inca mai trepideaza un secret de neconceput, aici inca mai freamata speranta, speranta care te ridica pana la crengile cele mai de sus ale copacului in care atarni, speranta care te tranteste in noroi, si teama, teama care te striveste, care iti stoarc e si ultimul strop de sange.

Imi miroseau mainile a vanilie. Zambeam, zambesc dupa mult timp… Ce coteaza? Ce conteaza viata unei biete visine coapte, strivite de caldaram? Ce conteaza viata ta printre atatea alte vieti trecatoare? Ce conteaza sangele tau siroind pe pamantul negru cand exista atatea alte vieti mai importante?

Viata mea e importanta? E importanta pentru mine, in masura in care vreau eu sa fie importanta, pentru ca importanta vietii mele se afla in mainile mele si atat, daca vreau pot sa o strivesc ca pe o visina, sa imi patez degetele de sangele ei caldut, de mirosul ei dulce-acrisor, sau pot sa o transform in dulceata…

Nu mi-a placut niciodata dulceata de visine, nici acum nu imi place, e prea dulce si ma ineaca. Dar visinele, ah, visele sunt fascinante chiar si putrede (chit ca ma refer doar la culoarea unui material). Visinele poarta scris in carnea lor povesti uitate de mult, visinele poarta in ele parfumul primelor iubiri, asa cum unii asociaza primul sarut cu un mar, sau cu o stea cazand, asa asociez eu visinele dulce-acrisoare cu prima iubire. O iubire scrisa pe visine, o iubire mica, timida si platonica, o iubire ca o visina coapta si cazuta pe caldaram.

Astazi mergeam pe strada, pe trotuar, si ma gandeam la rezonanta cuvantului “trotuar”… Trotuarul are sens conotativ si denotative, ca la romana, trotuarul poate fi pur si simplu o constructtie din asphalt pe care calci, si, in acelasi timp, poate sa ascunda in maruntaiele sale poezie. Un trotuar poate sa scrie poezie, la fel ca in cantecele patritic-comuniste, cand macaralele si blocurile de ciment se construiau in draci. Ce poaezie poate sa ascunda un bloc de piatra? Un trotuar e mai frumos decat o locuinta de beton suspendata deasupra luminilor, trotuarul ascunde povesti, trotuarul stie mai multe decat o visina putreda strivita de caldaram, e ca un duhovnic al trecatorilor grabiti!

Ne-am privit pe toti indepartandu-ne! Intotdeauna m-au fascinate despartirile de prietenii mei, seara, cand trebuia sa mergem toti la casele lor. Ne spunem “la revedere”, mai vorbim cate ceva apoi intoarcem spatele si fiecare o ia pe drumul lui. Asa se intampla si in viata: fiecare o ia pe drumul lui, fiecare are viata lui, fiecare traieste izolat in colectivitate.

Avem cu totii coliviile noastre, barele de fier forjat sau din lucratura subtire de aur, colivii mici, colivii mari care ne tin captivi oricat am vrea sa traim in libertate. Exista libertate? Coliviile se maresc si se micsoreaza, ai puterea sa le reglezi, puterea sta in mainile tale! Dar n-ai sa poti in veci sa evadezi! Sa evadezi din colivie e ca si cum ai trece la un alt nivel… Iti imaginezi un hippiot batran, cu barba si plete, stand intr-un hamac improvizat cu un joint in mana, ascultand Bob Marley si retraindu-si ambitiile tineretii! E oare hippiotul liber? E liber, pentru ca vrea; e ca un fel de placebo, e liber pentru ca asa crede el, e liber pentru ca e fericit. De fapt, fericirea inseamna libertate!

Am zambit azi venind spre casa, am zambit tot drumul si am cantat “Ticket to ride”, am zambit si am cantat! As manca niste visine…

Diana’s corner

Ma tot gandeam azi ca am neglijat blogul, l-am neglijat in ultimul hal si e pacat. De unde nu puteam sa traiesc fara blog, vedeam totul prin prisma “i’m blogging this”, simt cum se duce toata “pofta” mea de scris. Tin inchise in mine milioane de texte care ar sta foarte bine afisate aici si nu numai, am si in calculator cate ceva, am drafturi, am o dezordine totala in camera, in ganduri, in tot  ceea ce ma inconjoara. Au fost multe schimbari, am cunoscut multi oameni noi despre care am vrut sa scriu, oameni frumosi pentru care voi incerca sa postez din cand in cand in engleza, ca sa poata si ei, la randul lor sa imi citeasca blogul. Despre oamenii astia voiam sa va povestesc de mult, despre proiect, despre facultate, despre planuri de viitor, dar nu mi-a ars, nu am avut chef sa postez pe blog. Imi pare rau, si cred ca datorez niste scuze celor care poate intrau pe pagina mea si nu gaseau nimic nou.  Cred ca nu am mai scris de o luna, dar nu asta coneaza,  sau nu conteaza atat de mult pe cat pare,sau in fine, nu imi dau exact seama, v-am sups ca sunt groaznic de dezorientata si ametita.

Am spus ca o sa vorbesc despre proiect, despre strainii alaturi de care am petrecut o saptamana intreaga, fara un moment de respiro, despre sapatamana aia nebuna si frumoasa in acelasi timp.

In prima zi, am intarziat indecent de mult, dupa cum imi este obiceiul, motiv pentru care am cam fost tinta mistourilor si mi-am primit si biletel de avertizare in pliculetul de pe perete. Am ajuns acolo si i-am vazut, erau multi, frumosi, veseli si diferiti, foarte diferiti unii de altii. Oameni de tot felul, bulgari, romani, turci si francezi. Unii stateau stingheri pentru ca nu vorbeau engleza prea bine, altii se plimbau dintr-o parte in alta incercand sa vorbeasca, sa isi faca prieteni, pentru ca acesta a fost de fapt scopul proiectului, sa devenim prieteni. Atunci mi-am dat seama pentru prima data ca muzica si dansul inseamna exact aceleasi lucruri pentru toata lumea. Am cantat impreuna cu ei desi atunci fusese prima data cand ii vazusem; si ne-am inteles, ne-am inteles pe muzica lui Jason Mraz, am zambit incanctata  cand i-am auzit pe francezi murmurand in spatele meu “Hey Jude” (intamplator una din melodiile mele preferate de la Beatles), am fost parte din poporul bulgar cand am fredonat stangaci “Moia taga, Moia Balgaria”  si m-am simtit ca o cadana moderna incercand sa prind o farama din “oinama shakadam shakadam” a lui Tarkan (desi nu sunt un fan).  A fost prima data cand am participat la un asemenea poiect si nu pot sa spun decat ca mai vreau o data, vreau sa nu se fi terminat atat de repede, vreau sa vad reunita gasca aceea multiculturala ca sa folosesc un cliseu al U.E.. Aici ma opresc cu povestitul, poze maine, pentru ca sunt prea obosita sa selectez (si sunt o groaza) si eventual continuarea (mai detaliata) in functie de stare de spirit.