Concert E.M.I.L.

Tocmai am aflat si sunt ingrozitor de fericita, cumva intre gonie si extaz, adica…am sarit in sus de feriire, am tipat, n-am mai fost asa fericita de muuuuuuult. Abia astept ziua de Vineri, 18 Decembrie 2009 sa ivad i sfarsit live, sa au din cap live, sa sar si sa ma simt bine. I love this! Deci, de nedescris ESTE SENZATIA AsTA DE CONCERT E.M.I.L.

Neant…

…sau o poezie superba despre ceva negru sau caprui scrisa de un om sensibil, inteligent si citit, Cristi, un bun prieten si sfatuitor al meu intr-ale scrisului. Poezia este gandita si scrisa de el in proza, si, la sugestia mea a transfomat-o in poezie.

Pe bolta irișilor tăi zboară o pasăre cu aripile grele,

cu aripile încărcate de prafuri din culorile tale,

în ele vrea să se-mbete.

Cu mâinile întinse până-n  neant,

taie linii în văzduhul cuprins ca într-o vale de cercurile tale…                              

Vârfurile aripilor i-alunecă în fiecare dimineață

încercând să strângă măcar un bulgăre de negru sau căprui,

când bate soarele direct și clar zorii sunt atât de limpezi-

 pe întinderea din care ea nu poate-atinge nicio nuanță;

Spre după-amiază cețurile îneacă tot ținutul

și o revărsare de-albastru-azur și verde izbucnesc

precum un fitil grăbit să ardă ața până la butoi

apoi explozia de globuri care umple încet și tandru

mantia cereasca de unde picură apoi în văi.                                                                                                                                     

E totul senin și ca-ntr-un vis

aproape stă în loc…

 dar pasărea cu mâini se grăbește a prinde și ea un glob

să-i încălzească inima.

 Ele i s-au scurs insa printre degete…

Era învăluită de un căprui continuu

care curgea cald și nu putea decât privi și-ntoarce capul.

Lăsă ciocul în jos și oftă!

 Ii rămânea s-atingă doar neantul din ea.

Thanks Cristi

Domnisoara Firicel

M-am intalnit cu Domnisoara Firicel prima data acum vreo 2-3 ani, nici nu mai tin bine mine, pe vremea cand autoarea ei nici nu se gandea ca o va publica intr-o carte adevarata ci posta povesti despre fetita ei, Irina, pe un blog numit pe atunci primele 1001 de nopti. Am ramas fermecata vrajita, m-am indragostit de ceea ce citeam acolo, pentru ca nu e simplu sa scrii atat de frumos despre lucruri considerate de multi normale, banale chiar. Poate si prin prisma faptului ca imi plac atat de mult copii am continuat sa citesc blogul si am urmat-o pe Ada Demirgian la toate link-urile la care si-a mutat blogul de-a lungul timpului, si iata, acum am ocazia sa am o carte scrisa de ea in biblioteca, o carte pentru copii pe care ma hotarasem sa o cumpar pentru Daria si pe care, totusi, o voi pastra pentru mine. De ce? Pentru tot ceea ce am invatat de la Ada, pentru ca scrie frumos, si mai ales, pentru ca sper ca voi citi copiilor mei peste vreo 10-15 ani povestile scrise de ea. Lansarea cartii “Povestile Domnisoarei Firicel” va avea loc la Gaudeamus, duminica 29 noiembrie ora 12:30. Eu voi fi acolo si sper ca o voi cunoaste personal pe autoare. Deci, daca vreti, poate ne vedem pe acolo

Si pe colivia mica…

Adevarul e ca am mai vrut din cand in cand sa trec pe aici, sa scriu un rand, doua… Chiar si un cuvant as fi scris daca m-ar fi lasat mainile. Ele, doar ele sunt de vina…  Le-as fi silabisit, pe ele ,pe cuvintele mele care nu ma lasa sa mor, nu ma lasa sa dorm, cuvintele care ies, apoi isi iau zborul, se duc si stiu ca n-am sa le mai vad niciodata…

As fi vrut multe, uite, mi-as fi dorit sa am ceva mai mult decat am, sa fiu ceva mai mult decat sunt, si poate sa am ceva mai multi bani, sa-mi iau un pullover lung pana la genunchi, sa-l port lalai cu un fular in dungi colorate. Sa merg pe strada si sa imi fie cald, cald si sa imi fie bine…

Uite, zau, iti spun sincer ca mi-am dorit multe, sa uit multe, sa fac multe, sa pastrez ceva mai mult din tot ceea ce am uitat, sau macar sa nu mai derulez de atatea ori in minte cosmarurile care ma bat atunci cand nu pot dormi cu lumina stinsa, sa matur monstrii si sa le dau drumul pe ghena cum am facut candva cu un set de chei…

Si vine totul asa, peste mine, cu noroi, cu bocanci  si scartaituri de roti, si vine mai ales cu zambete senine care fug si deseneaza nori de fum in aerul inghetat, apoi mai trag odata din tigara si simt cum mor incet…vai, cum as vrea sa ma mai duc… Sa ma duc asa, departe, intr-o lume altfel, in care sa nu mai fiu eu, sa fiu poate o vecina, sau o alta fata de pe strada, o fata pe care nu o cunosc si care nu ma cunoaste. Mi-ar placea uneori sa fiu o alta fata, poate mai frumoasa, poate mai cu bun simt sau cel putin cu o farama de ratiune ramasa undeva, ratacita pe fundul buzunarului, acolo unde tin si ceva bani, si biletul de RATB, si  abonamentul de la metrou…as vrea sa imi gasesc farama mea de ratiune, sa ma regasesc cumva pe mine, OMUL, caci simt ca m-am pierdut undeva pe drumul asta greu si anevoios, impanzit de masini, de claxoane  demonice si zgomote de pasi desprinse din filmele frantuzesti.

Uite, iti spun acum tie, nu stiu exact cine esti si daca ma cunosti, dar am senzatia ca suntem, totusi, vechi prieteni, prieteni de de mult, cumva, habar nu am cum… Uite, iti spuneam, as vrea sa ma redea intr-o zi cineva pe mine mie inapoi; ca pe un bebelus dat inapoi mamei vreau sa ma dea inapoi, ca pe un zambet fugar aruncat unui copil pe strada si intors timid inapoi… Asa as vrea sa ma regasesc, si nu pierduta in camera mea de camin, sau pe strazile aglomerate ale Bucurestiului care mi-a spus inca din prima zi ca nu are el asa ceva, ” nu draga, pe aici nu umbla cainii cu covrigi in coada”…

Asa deci, nu umbla cainii cu covrigi in coada, si nici oamenii nu sunt draguti de cele mai multe ori, si nu iti mai auzi atatea cuvinte frumoase cum le auzeai inainte, si parca nimanui nu-i pasa de tine cum te obisnuisei sa le pese oamenilor, si da, esti pierduta,  esti singura si nu prea mai simti in tine chemarea sa razi, nici macar sa plangi nu prea-ti mai vine, vrei doar sa mananci o gogoasa, sau macar sa dormi, dar nu in camin, nu in patul tau de camin, ci in patul tau de acasa, inconjurata de nevrozele si fantasmele tale, asa cum erau ele inainte sa pleci. Acum as vrea sa vin inapoi acasa, macar o saptamana sa ma mai duc la liceu, sa-mi beau cafeaua in clasa si sa intarzii la prima ora, la primele ore, sa sar din pat direct la scoala, pentru ca drumul pe care il faceam de acasa la liceu cu numai 5 luni in urma s-a inmultit acum cu 6, 7 chiar, si parca mi-e dor sa fiu comoda…

Si totusi ma simt bine uneori, cand deschid o carte la metrou si ingnor toate chipurile plictisite din jur, cand aud un pusti povestindu-i bunicii despre cel mai nou WOW si o privesc pe biata femeie pe jumatate amuzata, pe jumatate agasata si neintelegand nimic de vorbele plodului, cand sunt aproape sa ma calce masina si o doamna draguta ma ia de mana si imi zambeste binevoitor sa mai astept putin sa se puna verde (”ah, da…n-am vazut…”), cand intru intr-o librarie si stau acolo macar pentru mirosul cartilor pe care stiu ca mi le voi lua intr-o zi, pentru Cismigiu si pentru liberate…poate prea multa libertate…

Ce ma fac eu oare, cu atata liberate? Poate ar trebui sa o impachetez frumos si sa o pun pe un raft, sus, sa nu ajung nici eu la ea… Sau poate ar trebui sa o imbrac si sa o port mandra cu un fular colorat la gat si cu niste cizme urate (ugg). Inca nu stiu…voi ce faceti cu liberatea?