Să rupem, să rupem, să ne rupem, să sfâşiem dacă vreţi, sfâşiaţi vă rog, puţin câte puţin, sau fâşii mai mari, puteţi să sfâşiaţi atât cât credeţi, atât cât vă lasă inima, dar sfâşiaţi, sfâşiaţi; mi-e dor de o bucată de întreg, de o bucată întreagă, de buze pline mi-e dor şi de săruturi ude, sau amare… Mi-e dor de ochi, de tâmple, de mâini şi nasuri, de ochi mi-e dor dar nu o spun cu voce tare decât rar, la vreo beţie oarecare, la vreun dezmăţ organizat pe stradă. Şi-mi mai adun câte o lacrimă, o pun la loc în ochi şi-apoi zâmbesc perfid, zâmbesc demonic şi scârbit. Am cicatrici pe faţă, pe mâini, pe suflet am cicatrici destule pentru o amărâtă de viaţă. Am, aş putea să fac şi comerţ ilegal cu cicatricile mele.

Lipseşte din mine omul, lipseşte picătura de viaţă ce se scurge decadent din mine, lipseşte laptele muls din sân matern, băut cu sete, cu milă şi durere. Lipseşte dorinţa de putere; durerea, prezentă, la fel de prezentă ca o frunză bolnavă de pojar. Mă aştern pe jos, mi-e imposibil să mă ridic şi totuşi mă ia vântul, mă trece prin şiroaie de ploaie şi apoi mă macină cu nisipul ud şi lipicios. Sunt piatră şi aştept să mă simt din nou om, sunt suflet şi aştept să mă fac din piatră… contrast după contrast îmi caut viaţa pierdută pe sub vreun fir de nisip… poate că n-am s-o mai regăsesc niciodată…

” Patetic” - îmi spun şi încerc să mă adun - “sunt un nimic ce vrea să zboare, am început să urăsc să mă privesc cât de încet cobor!” Mă sprijin de cuvinte mari şi îmi iau avânt ca o frunză murdară de noroi ce sunt, ca o frunză rătăcită pe malul mării, sau ca un fir de nisip pierdut prin pliurile unui bocanc ponosit. Am ajuns să mai fur câte o gură de aer, să mă înec în mirosuri tari şi umede, să vreau să simt ploaia cum mă pătrunde şi mă udă până la piele, până sub piele… Să simt stropii de ploaie cum îmi ard pielea că acidul, cum îmi ard oasele, că o ispăşire, că o iertare iraţională şi dureroasă…

“Odios”, îmi spun, “ar trebui să mă iert, şi totuşi mă pedepsesc, mă biciui şi mă dor până-n străfundul sufletului, mă dor pe mine, mă dor de tot, mi-e dor de mine şi de jocuri de cuvinte infecte şi mult prea dulci ca să le mai pot suporta într-o singură viaţă.”

Mă irosesc, o ştiu, mă irosesc, mă macin ca nisipul uscat în deşert, aş vrea să mor, sau cel puţin să dorm, să dorm ca să uit de mine, să uit că am fost vreodată un om, o bucată de om, copilul cuiva, iubita cuiva, prietena cuiva…

Aş vrea să plec, să zbor, să încetez să mă lupt cu mine. Să încetez să mă lupt cu mine! Sa incetez sa exist! De n-aş mai exista măcar pentru o clipă, de aş uita de mine spentru macar un minut de desfatare. Rămâne doar vid acolo unde sunt eu… Dispar, sunt altceva, sunt o căpşună, prima căpşună apărută în mai. Să mă mance un copil şi mi-ar fi de ajuns cât să trăiesc o viaţă mizerabilă de om.

Aş vrea doar să dispar. La o adică, cine sunt eu? Se cheamă că sunt, că exist, atunci când “eu” înseamnă oase acoperite cu piele? Ce se cheamă că sunt atunci când oasele şi pielea merg şi execută mişcări aproape mecanic? Se cheamă că sunt om sau sunt o maşinărie incapabilă? Nici eu nu mai ştiu ce sunt, nu ştiu dacă mai vreau să fiu, sau să exist; aş vrea să fiu măcar o firmitură de nisip pe plajă… vara…

Stau în penumbra fără să fac nimic. Aş sta pur şi simplu în pat, în semiîntuneric şi aş vegeta ca o legumă obosită de creştere. Asta sunt, o legumă sătulă până peste cap să crească, să vadă cum se înroşeşte şi apoi se vestejeşte la soare.

- Îmi place penumbra, îmi dă senzaţia că o să rămân aşa, e ca un elixir al tinereţii, ca si cum as fi pictata in tabloul lui Dorian Grey, savurez bucăţelele de întuneric ce-mi dau senzaţia că voi fi tânără veşnic.

Mi-e frică de moarte, de moartea trupului mai mult decât de cea a sufletului; sufletul continua să trăiască, într-un fel, sau cel puţin aşa îmi place să cred, dar, gândindu-mă la moarte nu pot decât să simt frig şi umezeală şi miros de carne descompusă… cum să trăiesc cu frica de putrefacţie şi de oase sfărâmate, de întunericul ăla fără sfârşit, fără vreo picătură de lumină în el, vid, gol, fără viaţă; mi-e frică de durere şi de singurătatea întunericului în care m-ar arunca moartea. Mi-e o stare de nu ştiu ce şi de nu ştiu cum şi frică şi veghe şi moarte şi viaţă şi tot şi nimic. E aiurea să nu ştii ce vrei…

Îmi ţes în minte idei, le desenez pe o hârtie inexistentă şi când vreau să le trec în concret se năruie ca zăpada spulberată de crivat. Mă dor ideile, mă dor şi visele şi mă doare încordarea în care mă zbat. Mi-e frica de frica mea, de ceea ce mă aşteaptă, de viitor, de tot. Neputinţa - sunt neputincioasă! Asta e adevărul, pentru că mi-am pierdut şi îndemnul, şi speranţa; nu mai găsesc în minte puterea să spun ceva frumos. Sunt nesuferită, arţăgoasă, îmi vine să plâng şi să ţip. Vreau să mă revolt şi nu ştiu împotriva cui; durerea zace în mine, cronică, amorţită, inutilă, amorfă.

Dacă plâng?
De câte ori am ocazia.  Plâng, din orice, plâng, plâng, plâng, plâng, plâng… Azi plâng…

N-am chef de metafore, nu mă mai impresioneaza nimic… încerc să visez, printre puncte de suspensie, încerc din răsputeri să îmi fac loc, la fel cum îmi fac loc prin filme şi prin cărţi…

De ce viaţa celorlalţi pare mereu mai interesantă decât a noastră? Am trăit un timp în filme şi în cărţi şi am iubit prin cărţi, mi-am construit personaje perfecte de care mă îndrăgosteam şi sufeream când descopeream că personajul meu perfect moare încet, fie că avea, sau nu, corespondent în realitatea mea anostă.

Aş vrea să trăiesc altfel, să simt că trăiesc altfel decât trăiesc acum… de ce toate minunile se întâmplă în filme? De ce în viaţa devin clişee lipsite de culoare cadrele acelea superbe din filme, de ce dimineţile sunt mai friguroase în realitate decât în filme sau în cărţi? De ce mă doare să trăiesc în realitate?

Tags : Carti, dureri, realitate

Exista de mult, tare de mult, pe vremea cand nu eram nici macar adolescenta, pe vremea cand inca mai coseam haine si pieptanam papusi, acest mit urban, aceasta nebunie fantezista numita “dragoste”. Si se vorbea in soapta despre nebunia asta, era ceva misterios, era chestia aia din filme la care te ascunzi dupa perdea ca sa nu te vada parintii si sa te trimita la culcare. De ce se pupa pe gura oamenii aia? Mai tarziu am aflat ca se sarutau; vaiii! ce frumos, oamenii aceia din film se sarutau si totul parea atat de electizant, de fascinant si nebunesc in acelasi timp. Era atractia aceea spre neprevazut, dorinta de cunoastere, era genul de chestie pe care “o faci cand vei fi mare”…

Imi amintesc cum ani la rand am v orbit despre sarut, despre dragoste, sex, vai…sexul era un subiect si mai interzis si cu atat mai misterios decat sarutul, era ceva mai intens si mai indepartat, ceva de adulti, un teritoriu neexplorat si totodata fascinant. Imi amintesc intreband fetele mai mari despre sarut, despre “dragoste”, cu obraji colorati in rosu, si privirea lasata in jos de rusine; vai, dragostea, ce cuvant mare si frumos…  Iar despre sex nu se discuta decat cu voce joasa, si in perspectiva, sexul  era parte dintr-un viitor indepartat, eracomplex, adult, nici macar nu il luam in seama.

Imi amintesc doi indragostiti pe o banca, sarutandu-se de parca ar fi fost lipiti cu spuer-glue in dreptul buzelor, ca in poeziile lui Nichita Stanescu (e drept, pe atunci credeam ca Nichita Stanescu e femeie,  sau poate ca nici macar nu auzisem de el, la 8 ani…). Imi amintesc de o bicicleta, nu a mea, bicicleta unei prietene, o bicicleta frumoasa, verde-smarald, noua. Imi amintesc ca prietena aceea a mea mi-a dat-o si mie sa dau o tura, si atunci i-am vazut pe cei doi lipiti in jurul buzelor, m-am uitat la ei, am trecut pe langa ei, apoi inca o data, si inca o data. Am strigat ultima oara de pe bicicleta “nu e frumos sa va pupati cand sunt copii mici sa va vada”. Mi s-a parut amuzant, am ajuns la prietena mea si i-am povestit “dracia”, si ei i s-a parut absolut amuzanta, asa ca ne-am petrecut toata dupa-amiaza vanand cupluri si facandu-le observatii. De fapt nu ne deranjau, ne fascinau, ne ameteau ca orice lucru nou, necunoscut, interzis. Fascinatia copilului…

Mai exista fascinatia copilului? Mai exista copilul? Copii mai exista? Pentru ca pe zi ce trece am senzatia ca au disparut, ca aceasta specie minunta, curioasa, inteligenta, numita “copil” este pe cale de disparitie, si in timp ce fostii copii se chiuie sa isi conserve cei mai frumosi ani intr-un borcan, copii “nostri” o arunca la cosul de gunoi fara nici un pic de regret.

Am mai tratat subiectul asta aici, si o sa continui sa scriu despre, pentru ca imi pasa, pentru ca ma doare sa vad copii de 11, 12 ani ca fac sex, ca isi distrug cipilaria, ca distrug starea de expectativa, fiorii, electricitatea emanata de primul sarut, prima iubire, si mai tarziu, cat mai tarziu, prima noapte de dragoste, dragoste, nu sex!

De unde mi-a venit toata furia asta de “fata batrana si frustrata” de 19 ani? Pai uite de aici! Fara cuvinte, pur si simpu fara cuvinte! Adica, ceva nu se leaga aici, cum adica, fetite care nici macar nu au avut prima menstruatie sa faca sex oral, anal si sa vorbeasca despre chestia asta ca despre ultimul film vazut? Asta numim evolutie? Asta numim civilizatie? Azi mi-am dat seama ca traiesc intr-o lume in care nu vreau sa nasc pui vii, nu vreau sa am copii care sa ajunga asemenea fetitelor alora, nu vreau, si refuz sa cred ca cineva isi doreste asa ceva. Si imi dau seama ca depinde si de educatie, de parinti, dar, unde se opreste educatia si incepe influenta anurajului? Pentru ca, din ce imi amintesc eu (si nu sunt tocmai o baba frustrata), oamenii, adolescentii incep sa aiba intalniri, relatii adevarate pe la 14-15 ani, unii chiar 16 (that’s me si puteti sa si radeti daca vreti). Adica, ce vreau eu sa spun aici este: de unde frate atata graba? Inteleg ca ameninta astia ca vine apocalipsa, dar… sa fim rezonabili!

Stiu ca in istoria omenirii am avut de-a face cu multe, multe exemple de  libertinaj, sexualitate dusa la extrem, droguri etc, dar, nu ar fi trebuit sa invatam din asta? Nu ar fi trebuit sa progresam cumva? Si mai ales, ce ma chinuie cel mai tare este de ce parintii isi lasa copii sa ajunga in halul asta, de ce nu vorbesc cu ei, de ce nu le aplica o bataie sa se invete minte, de ce? Daca sunteti parinti intrebati-va…

Tags : copii, de ce, sex

Visam o livada cu visini coapte, cu miros intepator de fructe rosii si maini patate de cerneala amara. Visam visini strivite intre dinti si buze colorate in rosu de zeama acra si amara. Deliram…

In minte mi se prelingeau imagini cu ei si cu el, cu mine si cu noi. Plangeam in orgia de arome, in umbra indecenta a unor trupuri goale, a unei imbratisari meschine desprinsa parca din sute de alcovuri terfelite. Plangeam si deliram, vedeam umbre de nedeslusit si auzeam voci,voci de neinteles, voci care radeau si plangeau, voci extaziate, tipete extaziate. Durerea pulsa, halucinatii, miros de visine coapte. Livada de visini, eram inconjurata de fructe amare, de samburi striviti si de carne patata de sange proaspat, sange de visina, rosu si amar. Mii de pomi invartindu-se amtetitor in jurul meu…sange de om amestecat cu sange de visina putrezita si ah! Rani dureroase ce zvacneau, ma rupeam in doua, in trei, in mii de bucati dureroase, visinii, sangerii. Eram un pat ce-si misca arcurile ritmic, eram imbratisare, extaz, eram una cu durerea. Visam!

Nu mai am simtire, nu mai exist, sunt doar o urma, o picatura de viata, o picatura dureroasa cu miros de visine coapte si vanilie, mainile imi miros a vanilie, si parul, si lumea intreaga. Trupul meu istovit se misca spasmodic, trupul meu intoxicat de fum, de betia acra a visinelor. Apoi aparea teama, esecul si visele, ah! Vise obsedante ce se preling picatura cu picatura pe caldaram, se sparg si se deruleaza in fata ochilor mei ca intr-un film prost…un film prost… Aici inca mai trepideaza un secret de neconceput, aici inca mai freamata speranta, speranta care te ridica pana la crengile cele mai de sus ale copacului in care atarni, speranta care te tranteste in noroi, si teama, teama care te striveste, care iti stoarc e si ultimul strop de sange.

Imi miroseau mainile a vanilie. Zambeam, zambesc dupa mult timp… Ce coteaza? Ce conteaza viata unei biete visine coapte, strivite de caldaram? Ce conteaza viata ta printre atatea alte vieti trecatoare? Ce conteaza sangele tau siroind pe pamantul negru cand exista atatea alte vieti mai importante?

Viata mea e importanta? E importanta pentru mine, in masura in care vreau eu sa fie importanta, pentru ca importanta vietii mele se afla in mainile mele si atat, daca vreau pot sa o strivesc ca pe o visina, sa imi patez degetele de sangele ei caldut, de mirosul ei dulce-acrisor, sau pot sa o transform in dulceata…

Nu mi-a placut niciodata dulceata de visine, nici acum nu imi place, e prea dulce si ma ineaca. Dar visinele, ah, visele sunt fascinante chiar si putrede (chit ca ma refer doar la culoarea unui material). Visinele poarta scris in carnea lor povesti uitate de mult, visinele poarta in ele parfumul primelor iubiri, asa cum unii asociaza primul sarut cu un mar, sau cu o stea cazand, asa asociez eu visinele dulce-acrisoare cu prima iubire. O iubire scrisa pe visine, o iubire mica, timida si platonica, o iubire ca o visina coapta si cazuta pe caldaram.

Astazi mergeam pe strada, pe trotuar, si ma gandeam la rezonanta cuvantului “trotuar”… Trotuarul are sens conotativ si denotative, ca la romana, trotuarul poate fi pur si simplu o constructtie din asphalt pe care calci, si, in acelasi timp, poate sa ascunda in maruntaiele sale poezie. Un trotuar poate sa scrie poezie, la fel ca in cantecele patritic-comuniste, cand macaralele si blocurile de ciment se construiau in draci. Ce poaezie poate sa ascunda un bloc de piatra? Un trotuar e mai frumos decat o locuinta de beton suspendata deasupra luminilor, trotuarul ascunde povesti, trotuarul stie mai multe decat o visina putreda strivita de caldaram, e ca un duhovnic al trecatorilor grabiti!

Ne-am privit pe toti indepartandu-ne! Intotdeauna m-au fascinate despartirile de prietenii mei, seara, cand trebuia sa mergem toti la casele lor. Ne spunem “la revedere”, mai vorbim cate ceva apoi intoarcem spatele si fiecare o ia pe drumul lui. Asa se intampla si in viata: fiecare o ia pe drumul lui, fiecare are viata lui, fiecare traieste izolat in colectivitate.

Avem cu totii coliviile noastre, barele de fier forjat sau din lucratura subtire de aur, colivii mici, colivii mari care ne tin captivi oricat am vrea sa traim in libertate. Exista libertate? Coliviile se maresc si se micsoreaza, ai puterea sa le reglezi, puterea sta in mainile tale! Dar n-ai sa poti in veci sa evadezi! Sa evadezi din colivie e ca si cum ai trece la un alt nivel… Iti imaginezi un hippiot batran, cu barba si plete, stand intr-un hamac improvizat cu un joint in mana, ascultand Bob Marley si retraindu-si ambitiile tineretii! E oare hippiotul liber? E liber, pentru ca vrea; e ca un fel de placebo, e liber pentru ca asa crede el, e liber pentru ca e fericit. De fapt, fericirea inseamna libertate!

Am zambit azi venind spre casa, am zambit tot drumul si am cantat “Ticket to ride”, am zambit si am cantat! As manca niste visine…

Tags : colivii, oameni, visine, zambete

A opta minune a lumii se afla in Lehliu, in Parcul Central din Lehliu, ca sa fiu mai exacta! A opta minune a lumii este un ansamblu din fier in forma de fantana arteziana (sau caracatita? sau poate budinca? cine poate sti?) de care sunt prinse niste furtune din cu beculete albastre, din cele care se pun iarna pe la geamuri, si de care atarna o panza de beculete rosii. Ei ii zic “A opta minune a Lumii”, noi o numim simplu: “panarama aia grotesca din parc”.

Cum a ajuns caracatita in mijlocul parcului? De Craciun a ajuns mititica.  Atunci cand se aprind luminite prin toti pomisorii si vaaai, vine si Moshu’ (acum, nu stiu exact daca cel adevarat sau tinerelul din cantecul celor de la Andre. Cred ca cel mai nimerit Mosh ramane tot cel din parodia de la Vita de Vie). Da stiu, cunoastem toti paianjanul albastru din mijlocul parcului, pe toata lumea deranjeaa la ochi, pe toata lumea enerveaza amplasarea “potrivita” si toata lumea asteapta si tot asteapta sa fie demontata. Stiu ca nu or sa o dea jos, o sa devina simbolul orasului poate, sau, sa speram ca o sa rugineasca in timp, or sa i se strice luminitele,pentru ca in final sa ajunga o ruin. Dar chiar si asa, vechima ii va da valoare si o ca continuie sa troneze acolo unde jucam anul trecut badminton, unde mai era niste loc de verdeata si de frumos, unde se alrgau pustoaicele de 3-4 ani si se jucau de-a mama si de-a tata, acolo o sa ramana pe vecmagaoaia cu luminite albastrei .

Nu zic acum ca nu mai au “puradeii” lehlieni unde sa se joace, nu, vorbesc mai degraba pe plan estetic, mie imi place sa imi fie mangaiata retina, nu zgariata de contructii tampite amplasate fix in buricul targului, plus ca minunatiei de budinca i s-au spart din beculetele rosii (cui dracu i-o fi venit geniala idee sa agate beculete rosii? vreunui stelist ceva?), care atarna stirb si monoton pe bratele “impozantei” creatii arhitecturale pe care si Brancusi ar fi gelos. De fapt da, uite ca nu vazusem partea asta, de fapt caracatita e o opera de arta urbana cu influente abstracte si suprarealiste, o combinatie intre Dali, Picasso si eventual reminescente din filmele lui Kubrik…Bravo mai Diana, te-ai prins de smecherie! Tu oricum nu inteleeeegiiii!

Pe langa mandria orasului, mai exista un bar, eu il numesc tandru bodega, desi nu e bodega, dar suna frumos cuvantul asta, nu stiu de ce… Birt, bodega, cosmelie, repet, nu e nimic din toate astea, se modernizeaza, atmosfera se schimba, chelnerita noastra preferata, insa, ramane la fel, aceeasi in orice situatie (mai putin cand e sefu’ prin preajma), dand ochii peste cap, intarziind sa vina sa ne ia comanda, facand scandal daca mancam seminte “pentru ca nu ne mai lasa sefu’ cu mancare din afara, ne da amenda noua, da aveti seminte la bar” (ok, si semintele de la bar, unde sunt? Deci am intrebat un alt chelner daca au intr-adevar, ca sa aflam ca domnisoara in cauza, a “confundat” fisticul cu semintele. Da, stiu, mancam seminte, stiu, nu sunt chiar cele mai “elegante” crantzanele si eu poate exagerez.De fapt,  cu siguranta nu am dreptate, Stiu toate chestiile astea, dati-ma in judecata!

Azi a fost frumos la bar, nu a mai fost bodega, nici birt, azi a fost bar. Azi au avut tot ce am vrut sa comandam, au bagat coktailuri cu umbrelute, frappe si limonada, si da, mi-am cheltuit toti banii pe un frappe si pe o Margarita Blue, pentru ca m-am rasfatat, pentru ca am vrut sa vad si eu cum e sa te simti ca in “Sex and the city”. Chiar daca nu l-am baut pe tot, si chiar m-au ajutat si fetele. Deci, o bila alba pentru partidul de mijloc unde ne facem veacul, o bila foarte alba, cea mai alba.

Gata, mi-am varsat naduful, am zis ce ma enerva, am zis de budinca, am zis de bodega, am zis de chelnerita. Mai era ceva? Aaaaa, era sa uit, azi m-am inscris la facultate, facultati mai degraba. Am fost iar la SNSPA, si, spre deosebire de ultima experienta,de data aceasta totul a decurs asa cum ar fi trebuit sa decurga. Nota zece pentru organizare la SNSPA! Am ajuns la facultate ingrozitor de speriata si emotionata, nici nu stiam ce sa spun, cum sa vorbesc, ma gandeam ca iar indrug tampenii gen” stiti, vreau sa vin aici, sa dau la dumneavoastra, la facultate!”, dar, contrar asteptarilor, totul a mers cat se poate de bine, am fost indrumati, mi s-a explicat cum si unde trebuie sa completez, cei de la indrumare si-au facut super bine treaba, erau frumosi, zambitori, stiau sa iti dea incredere daca te vedeau speriat (asa ca mine). Deci a mers perfect. Deja cand m-am dus la Istorie eram mult mai relaxata (poate si din cauza ca nu istoria este prima mea optiune) am reusit sa imi pastrez calmul, sa zambesc si sa imi dau seama ca nu mancasem mai nimic (adica am devenit constienta de mine).

Per total, a fost frumos azi la Bucurest, am fost aproape de studentie, de viata aceea de student, de mediul ala universitar (stiu ca suna pompos), dar zau,mi-a placut la nebunie. Bucurestiul aglomerat si incalzit, copii de-o seama cu mine, oameni de aceeasi varsta cu tata, oboseala, entuziasm, sentimente contradictorii si un nod oprit in gat. Avem emotii cat casa, pentru ca stiam (si stiu) ca de-acum se va schimba totul, se va schimba si Diana odata cu acest tot universal, pentru ca schimbarea face parte din viata. Voi ce ati mai facut?

PS: La multi ani Mariei, pentru ca a fost ziua ei!

PS2: La multi ani Lavi, pentru ca maine e ziua ei!

PS3:Tot ce va doriti voi sa se indeplineasca

Tags : ADMITERE, doasare, noutati, oameni, snspa

E urata, e urata rau si totusi nu e chiar asa de urata cum pare ca e. O asculti cantand, o asculti si nu o mai vezi niciodata urata, nu, nu ii mai vezi nici nasul mult prea mare, sau parul gras, blond, vopsit prost. Doar o asculti si ii vezi frumusetea interioara, ii vezi ochii lucind de departe, ii vezi iubirile transpuse pe muzica si razi.

Nu, nu e urata, pentru ca are ceva frumos din interior, in ciuda nasului, in ciuda pistruilor, in ciuda hainelor mult prea largi pe care le poarta si a gurii desenate ciudat deasupra barbiei. Ea e frumoasa, e frumoasa pentru ca stie sa fie frumoasa, pentru ca are o chitara in mana si stie sa iubesca intr-un fel in care tu nu stii. Ea canta traieste diferit, si toate astea la un loc o fac frumoasa. Vocea ei o face mai frumoasa decat orice fantezie. O vezi in toate ipostazele tale adolescentine, o admiri pentu muzica ei, o admiri chiar daca nu stii nimic despre ea, stii doar cantecele ei, si iti plac, pentru ca te  regasesti in ele, pentru ca e o tipa desteapta si talentata si stie sa transmita. Si tie iti transmite, toate iubirile ei neimplinite, toate bucuriile de o clipa si toata frumusetea unei vieti de hippioata care nu ii pasa. Pentru ca ei nu ii pasam, pentru ca ea e frumoasa, si lumineaza in jur in timp ce canta, si iti lumineaza si tie camera dezordonata din fereastra de youtube din care canta si tot canta de ore intregi, si tot continui sa o asculti.

Si iti place, si stii ca iti place, pentru ca te-ai chinut sa ii inveti melodiile, pentru ca stii “gray or blue” pe de rost;  nu mai stii “tatal nostru”, acum stii “gray or blue” si nimic nu mai conteaza, pentru ca ii intelegi muzica, si iti place, iti place pentru ca reiese ceva din muzica ei, si pentru ca pare a fi la fel de haotica si de nervoasa ca si tine. Si poate ca numai iti pare, dar si ciudata impresie ca iti seamana, te face sa o simti aproape, sa ii simti muzica mai aproape, pentru ca te face sa zambesti si pentru ca nu o gasesti pe nicaieri pe dc, si cu toate astea sapi youtube-ul ca sa dai peste melodii de-ale ei, ca sa simti ca e mai mult decat o vara atipica, ca nu te mai doare atat de mult prima vara atipica din viata ta. Ca sa nu te mai doara toate verile astea atipice care vor urma, pentru ca nu va mai fii o vara tipica, pentru ca atipic se va transforma in tipic, si e normal, pentru ca evoluezi, si stii asta, dar te doare… Te doare pentru ca stii ca pe masura ce cresti, lucrurile nu vor mai fii niciodata la fel, si stii ca atunci cand totul se va termina, cand vei reusi in sfarsit sa tragi prima gura de aer curat in piept, prima gura de aer dupa o lunga perioada de respirat greoi sau precipitat, prima gura adevarata de aer dupa atat de mult timp, atunci vei stii ca sa terminat… Si deja e aproape, finalul e aproape, ultima zi de copilarie, ultima zi dintr-o lunga etapa pe care ai inceput-o cu prima gura de aer respirata, dupa ce doctorul ti-a tras o palma la fund, ca sa plangi, prima bataie pe care ai primit-o vreodata in viata ta, primul scancet, toate astea au ramas in urma, de mult in urma, in negura amintirilor. Etape si etape care se termina si incep si iti sfasie sufletul in mii si mii de bucatele, si din toate nu raman decat  firicele de hartie arsa, care se dezintegreaza de cum le strangi intre degete…si muzica. Si bucatile de hartie se ingalbenesc, discurile cu muzica se zgarie, si peste toate se asterne praful. Si peste amintiri, peste iubiri platonice si peste banale raceli, si peste oameni se asterne praful ca sa devina in final pamant. Si viata e urata, si poate seamana intr-un fel cu Jaymay, poate ca si viata are nasul mare, si totusi are o frumusete din interior, si viata pare sa fie frumoasa si este frumoasa, daca stii sa o vezi frumoasa…Viata e doar o etapa, sau cum?

E ca o melodie care pluteste,  care zboara, care se joaca pe hartie…muzica se joaca pe hartie? Muzica se joaca scrisa cu note pe hartie, totul se reduce la note, la puncte insciptionate pe portative imense, ca in  viata, muzica e viata sau viata este muzica, sau toate se impaca intr-un fel sau altul intr-un vers alb dintr-o poezie de Blaga. Si de ce tocmai Blaga

Pentru ca imi voi amintimereu de Blaga, altfel decat il voi iubi pe Nichita Sanescu, pentru ca Blaga a fost la un moment dat o problema pentru mine, intr-o sala de clasa ca un amfiteatru, cu doi supraveghetori si cu necunoscuti in jur. Si n-am avut necunoscute ca la matematica, ci un mare si ilustru necunoscut, care a ras de mine din bucata lui de hartie, de foaie de examen, a ras de mine! Si cand am iesit am ras eu de el, si asa voi rade toata viata… Te iubesc domnule Blaga, desi nu te-am placut in liceu, desi poeziile tale expresioiste ma scot din sarite… Te iubesc domnule Blaga, desi esti mort de mul… si gata.

Ah, de-as putea sa iau o gura de aer, sa-mi trag sufletul si sa dorm fara sa ma gandesc ca am dormit prea mult, fara sa imi fac prea multe probleme…vreau sa se termine, sa se termine tot, sa se duca, sa rad, sa nu mai stiu nimic, de nimeni sa nu mai stiu nimic!

E greu, e tare greu si greul de-abia acum incepe… Ah, cum as vrea sa dorm un somn din cele profunde, adanci, apropiate de moarte, sa stau pe marginea prapastiei, si cand ma voi trezi sa fiu intr-o alta lume, sa fie bine, sa fiu odihnita, si sa ii am iar, pe toti aproape. Mi-e dor de multi, mi-e dor de oamenii cu care ma distram candva, mi-e dor sa fim iar toti, baietii sa cante la chitara, sa cantam toti, sa stau intinsa pe patura si sa ma uit sa o bucata de cer, sa o vad pe Dana jucand badminton  cu Mirela, pe Alexa cu palariile ei mari si cu sutienul cu imitatie de leopard dandu-se cu crema, pe Stefi si pe Ovi facand misto unul de celalalt, pe Bala iesind din apa ca o sirena si cantand “Stere” in gura mare, mi-e dor de Alex H. si de Dana, de Alex G. si de Mierala, mi-e dor sa ne povesteasca Alex de job-urile lui noi, de cand lucra ca “mercendaizer”. Mi-e dor de povestile cu iele ale lui Sax, de mistourile idioate pe care le facea cu Ovi si cu Alex. Mi-e dor sa ma invete Marinush sa inot, sa ne pupam printre pomi, sa ii aud pe toti vorbind despre  tutun pentru bong sau despre arome pentru nargilea. Mi-e dor sa fumez narghilea, sa dam furtunul ala de la unul la altul, sa fumez o tigara cu Beatrice si sa se uite Dana urat la noi, si noi sa ne uitam una la cealalta si sa radem, si Dana sa se supere mai tare, pentru ca in final sa ii treaca, pentru ca oricum nu are sorti de izbanda. Si mi-e dor de muzica din telefonul lui Bogdan, desi ma scotea din sarite cand ne punea house si trance, just because he liked it, acum mi-e dor, mi-e dor sa fim iar toti, sa radem, sa facem misto unii de altii si sa cantam la chitara, pe strada, sa cantam tare si fals “i will survive” si “pusca si cureaua lata” si ce naiba mai cantam. Mi-e dor de voi ma…mi-e dor de noi…

Gata…!

Tags : amintiri, frumoasa, jaymay, oameni, urata

Inca o zi pierduta, in care aproape ca nu am invatat nimic, de-abia daca am citit cateva pagini la romana si am reusit sa termin un tabel cu tari la geografie. Deci, oficial, sunt in pom, si stiu ca va plictisesc cu lamentarile mele stupide despre BAC sau povestile mele de pe “taramul crizei-criza examenelor”. Dupa cum spuneam, sunt in pom, si pomu’n aer, bag in mine ca o vaca (adica mananc) , din cauza stresului, bocesc cat cuprinde si astept sa treaca frumos timpul. Care zboara, si zboara si iar zboara, si eu nu stiu cu ce sa incep si unde o sa se termine, pentu ca totusi, mai e timp, si un strop de sperata ca poate nu o sa ma fac chiar asa de rahat cu nenorocirea aia de Admitere. Asta gandesc, in timp ce ma consolez, ca BAC-ul, conform spuselor celor mai mari, ar fi floare la ureche, dar eu stiu ca nu e chiar asa floare la ureche.

In concluzie, pana trece, o sa ii stresez pe toti ai mei cu “superbe” crize de panica si de plans (sunt de tot rasul, stiu)mancand mult, la fel cum am facut toata ziua,in special ciocolata (Milka…mmm)si alte prostioare ce mai imi cad in mana (now i’m a monkey).

Acum imi vine sa plang, intru in panica, ma gandesc ca am de invatat si eu stau si pierd timpul aiurea pe blog! Deci, pentru a evita o noua criza de plans, o sa va las. Gata pe ziua de azi.

In direct de pe frontul de lupta cu lenea, o zona mai periculoasa chiar decat Fasia Gaza, Razboiul din Irak si reahatul mancat de insusi presedintele Base (citit pe englezeste: Beis) la T.V., am transmis Eu Eulescovici, corespondent special de la scoala vietii. Deci va las! Pa!

Tags : Bac, Eu Eulescovici, merde

Intamplari, dorinte, frustrari si voluptate…oameni. Chipuri ce se pierd in timp, se estompeaza si devin una cu spatiul, raman in final cateva forme neclare pe un fond gri, si ceata, si fum si zambete falsificate de-a lungul timpului. Zambesti frumos si stii ca toata lumea iti va zambi multumita… E ca o lege a comensatiei, vinzi cateva iluzii pentru un zambet…

Cine te mai intelege cand preocuparile profane iau chip de arta, cand sacrul se transforma in ceva material, cand arta devine un balci al grotescului. Arta ca o sinecura a vietii. Apoi alte si alte fete ce se pierd in marea de minciuni, de firicele incalcite, de nemultumiri cotidiene si dorinti nemarturisite…

N-am mai vazut de mult marea, dar ma gandesc la ea in fiecare zi; de parca marea ar putea in vreun fel sa ma spele… Sa spele, sa stearga si sa te ridice cumva, sa o iei de la capat si oamenii sa nu mai fie rai…

Azi mi-am reconstituit din cioburi minuscule o lume pierduta, si cand am privit la final mozaicul, mi-am dat seama ca nimic nu va mai fi vreodata la fel, ca totul e pierdut si ramane doar un fel de prisma colorata de foste sperante, pe care sa iti plantezi unele viitoare, si pe fundal, aceleasi fete ingalbenite, aceleasi contururi pierdure si cateva pagini rupte dintr-o carte veche.

O fotografie in sepia…Iti schimbi viziunea asupra vietii apoi incerci sa traiesti asa; ma mint frumos vorbind unei scrisori la persoana a II-a. Persoana a II-a sunt eu…

Ma uit la oameni, ma uit si vad decat mormane de carne si fara suflet si fara minte…mormane de carne putrezita de lipsa elementarului efort al distinctiei intre bine si rau. Miros de mahala, telefoane vandute pe sub mana, manele, mici si petreceri abjecte. Aud glume proaste, expirate, fumate, glume ce continua a fi gustate cu placere de ei, de cei multi.

Fericiti cei inocenti, fericiti cei dobitoci, feritici cei ascultatori, dar oare a lor va fi imparatia cerurilor? Si unde oare se afla imparatia cerurilor? Si exista oare imparatia cerurilor sau e doar o plasmuire a omului din necesitatea de a gasi un raspuns in dilema mortii? Si suntem un imens semn de intrebare, si asemenea lui Faust ne afundam in necunoastre pe masura ce cunoastem mai putin…

Fericiti cei drepti ca a lor va fi imparatia cerurilor! Si unde se afla oare dreptatea? Sau conform alegoriei lui Orwell, unii sunt mai egali decat ceilalti? Deci egaliatea intre oameni e doar o utopie? Sau cum vine asta? Si oare sunt eu egala cu un profesor? Si oare sunt eu egala cu milionar? Sau este egal cu mine un cersetor de pe strada? Si daca da, in ce fel? Si daca cersetorul poseda un inalt grad de eruditie fata de mine, eu unde ma aflu pe scara valorilor? Eu unde ma aflu pe scara valorilor sociale? Eu cine sunt pana la urma? Ce sunt? Ce însemn?

Si pana la urma, ce sunt eu? Sunt un nimic cu pretentia de a fi cineva, curand ma voi sterge de pe fata pamantului si uneori ma doare realitea asta…

Si ce e dincolo de moarte? Vid? Si ce e vidul daca nu nimic? Si de ce ne nastem din tarana?

Eu m-am nascut din mama… As vrea sa ma intorc cumva inapoi, as vrea sa inversez procesul, as vrea sa nu mai fiu condamnata sa traiesc… Oare prima gura de aer doare? Am auzit ca doare, si de la prima gura de aer se ajunge la atatea alte guri de aer. Si atatea vorbe, si atatea nelinisti, si atatia oameni…

Si alte figuri se perindara in fata mea, intr-o lumina difuza, si ma intepara cu ace in frunte, dar nu simteam durerea, nu simteam durerea, nu simteam durerea, nu simteam nimic…

De unde incepe vidul? E intuneric in lumea celalata sau e lumina si verdeata ca in descrierile biblice? Si de ce ne nastem, de ce mai traim daca in final murim, si oare moartea doare?

Dar oare am sa mor degeaba?

Aud picaturi de apa cum lovesc insistent , pic! pic! pic! podeaua rece de piatra, iar pamantul se transforma in mal, iar apa cotinua sa cada, sa provoace un zgomot din ce in ce mai puternic si mai dureros, care se propaga in capul meu si nu ma lasa sa dorm, si nu ma lasa sa traiesc si nici sa mor si nu! nu vreau sa cunosc moartea si nici nu vreau sa stiu unde e si ma doare, ma doare penibilul pe care il voi simti cand voi sti ca nu voi mai mirosi nicidata teii infloriti… in curand or sa infloreasca teii si va mirosi peste tot a tei infloriti…

Candva erau vreo cinci tei in fata parcului, si vara, cand infloreau umpleau tot centrul de mirosul lor catifelat…si treceam uneori pe strada pe sub un nuc cu miros amar si cu nuci cazute sub el, strivite in picioare de oameni grabiti, si-aveam rabdare sa ii miros frunzele frecate intre palme si sa-mi imaginez o lume departe de vid si de clisee albastre cazute prin capete de monstrii stacojii… Atunci mi-as fi dorit sa se fi gandit cinvea sa faca un parfum cu miros de tei inflorit si nuc verde si amar, sa-mi dau cu el tot timpul, sa simt ca e vara mereu si toamna in acelasi timp, si sa strivesc in gand frunzele nucului meu cu gust de algocalmin. Sa-mi treaca durerea, sa-mi treaca viata mirosind a nuci si a tei inflorinti si sa nu ma mai doara. Sa imi strivesc cenusa cum striveam candva frunzele nucului cel amar si sa miros a om, sa miros a viata si a carti.

As vrea sa fiu o carte legata in scoarta de tei pe-o parte si scoarta de nuc pe cealalta parte, si cotorul, cotorul sa fie scris cu albastru azur si literele sa zmbeasca.

As vrea sa las in urma ceva mai mult decat ceata, as vrea sa însemn mai mult decat un copil prostut care scrie proza scurta si de cele mai multe ori lipsita de valoare, as vrea sa fiu ceva mai mult decat orgolii, ambitii si inrancenari. As vrea sa fiu un cuvant frantuzesc rostit din varful limbii de un copil necunscut, si mai ales as vrea sa fiu un nume de care se va mai auzi si peste 100 de ani de-acum incolo…. As vrea sa desenez, sa caut prin desene ceea ce nu gasesc prin scris, as vrea sa gasesc o forma evluata de fericire si sa ma pierd in ea…

Intr-o zi, am desenat un cerc si l-am ichinat perfectiunii… Apoi m-am culcat, apoi nu mai stiu ce s-a mai intamplat, caci era intueric in jur, si mi-era frica. Si as fi vrut sa spun ceva, as fi vrut sa citec, as fi vrut sa tip si sa cer ajutor, dar in zadar doream in cuget daca sufletul mi se lipse de spaima ca de un drog.

Si l-am mai desenat odata, pe el, pe CERC. L-am desenat in gand cu un compas improvizat pe nisip si am ingenucheat, si i-am cerut iertare, si am varsat, vai, am varsat lacrimi, cum mi-ai poruncit tu, in poeziile tale, si i-am cerut cercului iertare si am plans si am udat santurile din care se constituise cercul meu punitiv, si am plans,am plans pana s-a facut un iaz cu lacrimi sarate si murdare de mica si mare, si de pietre decolorate si alte dureri. Apoi m-am ridicat in picioare si am ras de el, de cerc, am ras de el si l-am negat.

Spune-mi, de ce nu mi-ai spus ca cercul se va supara pe mine daca il voi sfida? M-am asezat a doua oara in genunchi, am sarutat nisipul si pietrele, am creat o mare de lacrimi de data asta, dar in zadar, caci cercul, vai, cercul s-a suparat pe mine si nu ma va mai ierta in veci…

Spune-mi de ce m-ai lasat sa cred ca cercul iarta? Cercul nu mi-e nici mama si nici tata, si cercul nu vorbeste cu mine ci sta mut si semet ca un monument al perfectiunii. Caci EL este CERCUL, si are dreptul sa se razbune pe sfidarea mea copilareasca….

M-a certat cercul, ma certi si tu, ma lasa acum nu mai pot sa duc mult. Vreau sa moara si cercul, vreau sa mori si tu, vreau sa moara si ei si noi, si sa ramana ceva mai mult decat scrum…

Vreau sa mori si tu! Mori odata am zis, mori a nu stiu cata oara, cum ai murit mereu, cum ei murit de fiecare data! Ma lasa si te du, du-te departe si te pierde in frustrarile tale, le am si eu pe ale mele…

Nu mai imi pasa, ucide cercul, ucide omul, ucide-ma pe mine daca vrei, ucide universul, oricum moare singur singur; oricum murim cu totii singuri…

Mi-e somn si doare, si vreau sa ma opresc.

Zgomotul tastelor, zgomotul tau, zgomotul, ma oboseste, ma ucide…

M-am rugat ani la randul unei singure divinitati ca sa vi tu acum, poete…poete…ca sa vii tu acum sa imi spui sa imi cer iertare cercului, sa ma inchin lui ca unui Dumnezeu, imi spui sa imi lepad credinta si sa ma inchin cercului, imi spui sa cad in picioare in fata lui, si razi de mine… Crezi ca sufar de vreo forma inferioara de bigotism? Crezi ca ma pierd in ritaluri sacre? Tu crezi ca eu mai cred? Tu crezi ca mai pot sa cred dupa tot ce am vazut ca se intampla? Si daca eu nu mai cred, el de ce crede? Si oare, inr-adevar nu mai cred? In ce sa cred? Ce e credinta si de unde incepe? Si la ce se refera? De ce exista credinta? Ai o parere? O ai? N-o am …

Nu stiu raspunsul… Nu stiu!

Cercul m-a sunat candva, intr-o seara trista de mai sa ma intrebe ce mai fac. I-am spus ca bine si am vrut sa inchid, dar el a tipat ca vrea sa ma intrebe ceva. Cica: Vi la mine? I-am raspuns zambind: Vezi-ti de viata ta cercule, nu vin la tine, nu!

Tags : cercuri, intrebari, nichita stanescu

Chitara…un instrument care reprezinta pentru mine placere si frustrare, motiv de nervi si uneori, extrem de rar, bataturi dureroase in varfurile degetelor de la mana stanga.

Mai nou, toata lumea canta la chitara; eu nu m-am mai atins de ea de cateva secunde, tocmai ce-am lasat-o jos din mana, plina de nervi, cu niste bataturi inrosite si dureroase, fara sa fi reusit ceva mai de doamne-ajuta la ea. De fapt am renuntat de mult, cand am mai cantat cate ceva la chitara, am cantat asa, just for fun, am repetat acelasi 4-5 acorduri de baza pe care le-am invatat in cei 4 ani de cand o am. Patru ani de zile si eu de-abia rup cateva acorduri, dar nu e bai, imi zic ca pur si simplu nu s-a lipit de mine! Cu toate aceste, simt uneori nevoia sa ma exprim prin muzica, si vocea nu e de ajuns in situatiile astea, de fapt, mi-ar placea sa iau chitara si sa cant mult, sa cant pana mi se cresteaza buricele degetelor si devin niste rani deschise, dureroase, pline de puroi. As vrea sa iasa prin ranile alea din mine tot veninul si toti dracii pe care ii acumulez de-a lungul timpului, toate frustrarile, toate nereusitele, sa iasa prin taieturile de la degete, sa se amestece cu mirosul de metal coclit al corzilor si vopseaua de pe grif…

Mai nou, e foarte la moda sa canti la chitara, mai nou are toata lumea chitara, o sa ajungem sa facem dragoste pe chitari, o sa ajunga chitarile moneda de schimb, si cantecele mita, o sa incepem sa ne vindem vocea celor care nu o au dar si-o doresc, o sa ne vindem si veninul, si tristetile, si o sa le dam pentru o cutie de rezonanta mai mare, pentru un grif mai drept sau pentru un mi subtire mai rezistent…

Chitara a devenit un trend acum, chitara e vazuta in zilele noastre cum era vazuta pe vremea raposatului Cenaclu Flacara. Acum ne inchinam chitarii, ii facem ofrande din corzi si din pene, si din capodastre, din huse si curele de gat. Azi, toata lumea canta. Nu stiu daca fenomenul asta se intampla pentru ca e cool, sau pur si simplu pentru ca arta produce amor, mai bine zis, pentru ca e frumos…

A fost o vreme cand purtam o pana legata de mana. Mai mult din snobism, ma gandesc acum, decat din virtute. Imi placea pana mea, am schimbat de altfel vreo trei, cred;  am avut una mov, una albastra si una galbema. Pe prima i-am facut-o cadou lui boyfriend cand a plecat in Anglia, a doua mi-a pierdut-o Ovidu si a treia mi-a rupt-o nea’ Gigi Dumitrele cantand plin de patos o melodie, nu mai imi amintesc exact ce, important e ca s-a rupt… Din toate penele mele, cel mai mult am iubit-o pe cea galbena, mai pastrez si acum ramasitele ei, avea o imensa valoare sentimentala si dupa ce s-a rupt nu am mai purtat alta. Mi-o adusese boyfriend din Anglia, avea o gaura in forma de stea in mijloc, era absolut fantastica si deosebina, era: PANA MEA! In fine, mortii cu mortii, vii cu vii, pot spune, nu voi face acum istoria penelor mele, dar recunosc, ca atat timp cat am purtat pene la mana, “pana mea” era vorba mea preferata, pentru ca aveam, la propriu, o pana, si eram mandra de ea…nu stiu daca din pur snobism sau doar de amorul artei…dar aveam si eu “pana mea”

Mai exista azi amorul artei? Sau se pierde incet incet in nebunia “coolness”-ului? Habar nu am, cate-odata limita e atat de subtire incat devine insesizabila. Si ce mai conteaza daca este sau nu “cool”, daca faci un rahat pentru ca il face toata lumea, cand exista acel mirific amor al artei pe care il invocam cu totii cand tipam ca sa ne-auda aia de jos “Americanii-s de vina/Futu-i in gura sa-i fuuuut!”. Cate-odata ma simt ca si cum traiesc intr-un Hotel Cismigiu, asa de gri si sfaramata mi se pare lumea, nu stiu ce legatura are lumea mea gri si sfaramata cu chitarile si alte accesorii adiacente, si pana la urma, de unde am pornit, si unde vreau sa ajung?

Ma uitam ametita la fumul care iesea dansand lasciv dintr-o tigara asezata pe marginea unei scrumiere, auzeam rasete, comentarii acide si lipsite de sens, copilarie, eu, noi, gasca noastra, perioada mea iubita de “rebeliune”, o vara, doua veri…ma intreb cand a trecut timpul… Ma intreb de ce am ajuns de la chitari si nuante ale modei cotidiene la trecerea ireversibila a timpului, ca sa folosesc un cliseu de la romana… Nu mai inteleg nimic, usor usor ma pierd in detalii, mai conteaza ceva? MAI CONTEAZA CEVA? As vrea sa tip, as vrea sa ma bat cu pumnii in piept si sa tip, apoi sa rad isteric, satanic, sa ma asez in pat si sa dorm, sa ma trezesc cand toate astea nu vor mai fi; as vrea sa fiu din nou copil, uneori…

Am vazut multa lume cantand la chitara, am vazut ca e la moda sa canti la chitara, fenomenul s-a imprastiat mai ceva ca SIDA; e la moda sa stii chitara, nu? Uite ca ma prind si eu de niste chestii! Nu, nu sunt batuta in cap, deci da, e la moda… Sa fim seriosi, mereu a fost la moda sa stii chitara, atata timp cat intelegi muzica… Acum, ce as putea sa mai scriu eu aici ca sa nu fiu inteleasa gresit? Hai Diana, stiu ca poti sa te gandesti, stiu ca poti, hai nu rade, hai stoarce-ti creierii…Da cred ca poti pur si simplu sa spui ca “da frate, e misto sa stii chitara”, deci, da frate, chiar e misto sa stii chitara… Unde ramasesem? A, da ma plangeam la voi ca nu s-a lipit de mine chitara, deci, toata insiruirea asta groteasca de cuvinte se datoreaza frustrarilor mele de artista ratata… Asta ma face mai putin “cool”? Da-l dracului de cool, mai razi si tu putin…

E o conversatie idioata dintre mine si mine, eu fac misto de mine, si numai eu am voie sa fac misto de mine,  daca indrazneste altcineva sa faca misto de mine, ma supar! Nu stiu cum se numeste fenomenul asta, are si el un nume, dar nu imi vine acum. O sa o iau pur si simplu ca pe o maladie a firii umane…

Acum tac, as vrea sa cant la chitara, as vrea sa bat la tobe, as vrea sa fumez o tigara, as vrea sa invat mai mult, as vrea sa nu mai treaca timpul atat de repede, as vrea sa ma culc si sa ma trezesc intrata la facultate, as vrea sa imi iau haine noi, as vrea sa nu mai repet atat de obsesiv “as vrea”, si in final, as vrea sa…uf, mi-am  pierdut ideea…nu mai conteaza…

Nimic nu mai conteaza… Vorbeste somnul, cafeaua, viciul, nu vorbesc eu…eu sunt imateriala de fapt, sunt un fum, o bucatica de ceata, o scama in poezia lui Arghezi, o picatura de saliva inghitita cu o muscatura dintr-un mar nespalat. Eu sunt expresia imateriei…asa ca lasati-ma in pace, vreau sa ma culc si sa dorm…

Tags : chitara, oameni, pana mea, variatii pe tema

Nu sunt nici in cea mai perfecta stare pentru a scrie, dar uite, pentru ca nu am mai postat nimic for days am zis sa fac un mic efort. Deci, post la minut:

*oboseala psihica pot sa spun, BAC-ul bate la usa, admiterea il urmeaza si ea, eu am senzatia ca nu mai stiu nimic, ma simt micuta, micuta si pierduta in spatiul cosmic.

*trebuia sa scriu un post lung despre experienta de la Calarasi, dar nu am chef, si pana la urma nu mai pot sa comentez nimic pentru ca ne-au dat premiul intai, desi domnul actor  presedinte al juriului ne-a criticat mai mult pe noi, desi ne-am enervat mult, mai ales eu, (ca, deh, pana nu face Diana o criza de nervi nu se simte bine, oriunde s-ar duce :). Cu alte cuvinte, o scutez atat cat pot. Am fost la Calarasi, la un concurs de teatru, mima, piese de teatru scrise intr-o jumatate de ora, fluturi,pisici si soricei, buburuze meduze si alte printese.

*am reusit performanta de a raci de doua ori intr-o singura luna, e o chestie si asta, nu?

*de cateva zile ma obsedeaza “gray or blue” a lui Jaymay, si o ascult peste tot, am inceput sa ii invat versurile de atata ascultat (bine ca nu am vinil ca altfel se zgaria placa de atata gray or blue)

Si in final, ati ghicit:

P.S. nu e genul meu sa scriu posturi scurte, i know, dar o sa ma revansez cat de curand

Deschid un volum minuscul, imbracat in coperti jupuite si ilustrate cu o poza din aceea gen Sandra Brown, cu un tip si o tipa frumosi care se imbratiseaza cu patima si emana prin toti porii sexualitate si iubire patimasa…puii mei, de parca nu ma geaseam sa deschid un volum mai putin prost decat asta. Pe prima pagina, un scris caligrafic, asezat intr-o parte, scrisul mamei, o dedicatie asa ca pentru posteritate: “Cartea sa-ti fie unica calauza in viata!” ma bufneste rasul. Asa, un ras din ala prostesc, ma tot intreb ce dracului m-a apucat tocmai acum, si de ce mi-a venit sa povestesc tocmai intamplarea asta, atat de lipsita de sens incat ar fi mai bine sa o ingrop undeva in grotele subconstientului meu. Ma gandesc ca poate, mama, se gandea la viitoarea mea atractie pentru carti, mai stii, o fi fost si mama un fel de cititor in stele… Bizar, bizar, imi zic si ma asez in fund pe marginea patului unde zac in dezordine o agenda, o carte pe care TREBUIE musai sa o citesc si eventual sa o recitesc (pentru ca deh, trebuie pentru facultate), multe pixuri, uriasul DEX, un carnetel cu postituri, ambalaje de ciocolata si biscuiti si o oglida rablagita in care imi admir din cand in cand cosurile ivite pe nas sau pe frunte, depinde de cheful dumnealor, of course.

Ma declar intrata in euforia plictiselii, BAC-ul bate la usa si eu stau pe o margine de pat, intr-o dezordine monumentala si ma gandesc la volumul ala jerpelit de “Torente”. Acum, puteti sa radeti de mine, dar a fost o perioada in care “Torente” a exercitat o intreaga fascinatie in mica mea lume,o vreme in care mi se parea ca Anne Marie Desmarest era apogeul cultural romanesc si alte cuvinte mari si imbarligate care in orice caz nu imi vin in minte. Acum ma bufneste rasul, nu stiu cum dracu’ m-am pomenit de la “Arca lui Noe”, carte grosuta de critica literara pe care mi-a recomandat-o ieri diriga s-o citesc, cu minunatie de volum cu dedicatie de la mama in mana. Parca sa zic ca imi venise in cap sa caut nu stiu ce carte de Matei Caragiale de care citisem acolo si stiam eu sigur ca exista in biblioteca mea cea prafuita. In loc de “Craii de curtea veche” (e a doua oara cand pomenesc de cartea asta intr-un post, e un semn ca trebuie citita), m-am trezit cu chestia asta jerpelita in maini, pentru ca v-am zis, era un volum degradat, absolut neingrijit, absolut… Dar nu am de gand sa fac analogia lecturilor mele de azi si de maine, in primul rand pentru ca ar putea sa denote un snobism cu care nu mi-ar placea sa ma laud, apoi, pentru ca oricum nu intereseaza pe nimeni ce citesc si ce nu citesc, ce imi place si ce imi trezeste un ranjet prostesc in coltul stang al gurii. Ce-mi pasa pana la urma? Adevarul e ca simt nevoia unor deviatii ideologice aici,  simt nevoia sa folosesc cuvinte destepte in elucubratiile mele, mai ales ca de le o vreme, cand citesc (iar ajung la chestia asta, dar despre ce puii mei vreti sa scriu daca eu asta fac constant in ultimul timp?) imi notez toate cuvintele pe care nu le inteleg pe postituri si apoi le trec, ca-ntr-un pomelnic in agenduta mea roz cu Ella Balerina (thanks Dana). Asadar, iata-ma in plina criza before-exameniana, simtind nevoia sa fabulez, sa defulez rahaturi cu iz generalist-inteligent (Dumnezeule, de unde le scot?) pe bucata asta virtuala de hartie. Asta e blogul meu, bucata mea virtuala de hatie, aici elucidez mistere, aici intorc toate rahaturile pe dos. Da, apropo de rahaturi, de ce dracu’ a acceptat Rona Hartner sa apara la panarama aia de emisiune pe Euforia? Ok,ok, e adevarat ca tipa face orice porcarie sa arate ca un “inel cu diamant”, dar totusi, nu cred ca existe vreo inventie a mintii omenesti care sa puna femeia intr-o postura mai degradanta decat emisiunea in cauza…poate, daca stau si ma gandesc, emisiunea cu barbie-boy-ii aia care cica trebuie sa le faca un copil la niste doamne lipsite de parteneri. Da, cred ca aia e mult mai degradanta decat competitia absurda a demoazelelor pentru “inima milionarului si inelul cu rahat-pardon, diamant, pe care il ofera. Deci revenind, ce cauta Rona acolo? Iacata s-a intors in RO, si brusc, toata opinia publica vorbeste extaziata de “Gadjo Dillo”, parca acum si-au dat seama si romanii nostrii “ca uite frate, nu suntem asa prosti, mai avem si valori”…pacat ca valorile ne dezamagesc, uneori. Mi-ar fi placut sa aud ca Rona Hartner s-a intors in tara pentru ca lucreaza la un film nou, nu pentru ca participa la o emisiune care o pune intr-o postura, zic eu, degradanta.

Cand am intrat la liceu, prima data mi-am pus poalele in cap, si cred ca si voi ati fi facut la fel daca ati fi vazut conditiile in care am fost nevoita sa invat timp de un an de zile, cred ca din cauza clasei (a salii de clasa), am ajuns sa imi dispretuiesc si colegii; va dati seama, eram un copil prost, care avea senzatia ca liceul e asa, “VAI!”. M-am trezit intr-o camaruta in care trebuia sa ne inghesuim 30 de insi, varuita neglijent cu var amestecat cu albastru de metil…de-a dreptul abject daca iau in considerare mirosul de varza si transpiratie care se rasfrangea pe coridor. Pentru ca odaita noastra de clasa se afla in internat, intr-un internat trist, ca o grota plina cu trogloditi, din pacate. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar asta este adevarul, si cine a invatat acolo imi poate da dreptate, fie ca a fost sau nu in clasa cu mine in acel an. Va spuneam ca datorita conditiilor de invatat, am inceput sa imi dispretuiesc si colegii, lucru pentru care imi pare sincer rau, si nu vreau sa imi fac mea culpa acum, nu am de ce. Am spus si facut lucruri absurde, am scris chiar si pe blog despre ei, folosind cuvinte nu tocmai placute. Poat sa spun ca eram fitoasa clasei, cred ca nu ma suporta nimeni, Doamne, nici eu nu ma suportam, dar ei, saracii :)) Si ma trezesc eu in clasa a12a fara nici un fel de amintire frumoasa legata de  liceu, doar un lung sir de jigniri, de certuri aiurea, de priviri pline de ura in momentul in care paseam in clasa, ce mai, un cosmar si mai multe nu. Dupa vreo luna de convietuit in astfel de conditii aspre, m-am hotarat sa imi bag picioarele si sa fac tot posibilul sa nu mai intru in nici un scandal, sa ma port, atat cat pot eu, frumos. Si zau daca am pierdut ceva cu asta, ba chiar pot spune ca am castigat niste prieteni, acum ma inteleg bine cu fetele cu care stau in banca (desi la un moment dat ce m-ar fi ciufulit, pe buna dreptate) si chiar am descoperit niste oameni de chiar. De mult voiam sa scriu aici despre asta, si repet, nu vreau sa imi fac mea culpa, in nici un caz, nu vreau; pur si simplu fetele astea cu care stau in banca sunt super dragute.  Singurul confilict major se da intre toata clasa si fata care nu chiuleste niciodata, dar despre asta, in alt episod, pentru ca deja am divagat prea mult de la subiectul principal. Si in fond, care era subiectul principal, ca eu una nu mai tin minte… A daaa, frustrarile unei viitoare studente, adicatelea eu. Cu alte cuvinte, corectez postul si ies, pentru ca deja am pierdut timp pretios, ma duc la critica mea literara si dictionarul meu iubit (no rili!, cum zice boyfriend)

Apas butonul “Publish”, verific aspectul, imi anunt cititorii, inchid calculatorul si ma asez iar pe marginea patului, pregatindu-ma sa deschid “carticica”; zambesc multumita de mine, trag aer in piept si zambesc-”J’ai besoin d’une cigarette!”…

Tags : arca lui noe, elucubratii, eu, manolescu, rien, scoala