E urata, e urata rau si totusi nu e chiar asa de urata cum pare ca e. O asculti cantand, o asculti si nu o mai vezi niciodata urata, nu, nu ii mai vezi nici nasul mult prea mare, sau parul gras, blond, vopsit prost. Doar o asculti si ii vezi frumusetea interioara, ii vezi ochii lucind de departe, ii vezi iubirile transpuse pe muzica si razi.

Nu, nu e urata, pentru ca are ceva frumos din interior, in ciuda nasului, in ciuda pistruilor, in ciuda hainelor mult prea largi pe care le poarta si a gurii desenate ciudat deasupra barbiei. Ea e frumoasa, e frumoasa pentru ca stie sa fie frumoasa, pentru ca are o chitara in mana si stie sa iubesca intr-un fel in care tu nu stii. Ea canta traieste diferit, si toate astea la un loc o fac frumoasa. Vocea ei o face mai frumoasa decat orice fantezie. O vezi in toate ipostazele tale adolescentine, o admiri pentu muzica ei, o admiri chiar daca nu stii nimic despre ea, stii doar cantecele ei, si iti plac, pentru ca te  regasesti in ele, pentru ca e o tipa desteapta si talentata si stie sa transmita. Si tie iti transmite, toate iubirile ei neimplinite, toate bucuriile de o clipa si toata frumusetea unei vieti de hippioata care nu ii pasa. Pentru ca ei nu ii pasam, pentru ca ea e frumoasa, si lumineaza in jur in timp ce canta, si iti lumineaza si tie camera dezordonata din fereastra de youtube din care canta si tot canta de ore intregi, si tot continui sa o asculti.

Si iti place, si stii ca iti place, pentru ca te-ai chinut sa ii inveti melodiile, pentru ca stii “gray or blue” pe de rost;  nu mai stii “tatal nostru”, acum stii “gray or blue” si nimic nu mai conteaza, pentru ca ii intelegi muzica, si iti place, iti place pentru ca reiese ceva din muzica ei, si pentru ca pare a fi la fel de haotica si de nervoasa ca si tine. Si poate ca numai iti pare, dar si ciudata impresie ca iti seamana, te face sa o simti aproape, sa ii simti muzica mai aproape, pentru ca te face sa zambesti si pentru ca nu o gasesti pe nicaieri pe dc, si cu toate astea sapi youtube-ul ca sa dai peste melodii de-ale ei, ca sa simti ca e mai mult decat o vara atipica, ca nu te mai doare atat de mult prima vara atipica din viata ta. Ca sa nu te mai doara toate verile astea atipice care vor urma, pentru ca nu va mai fii o vara tipica, pentru ca atipic se va transforma in tipic, si e normal, pentru ca evoluezi, si stii asta, dar te doare… Te doare pentru ca stii ca pe masura ce cresti, lucrurile nu vor mai fii niciodata la fel, si stii ca atunci cand totul se va termina, cand vei reusi in sfarsit sa tragi prima gura de aer curat in piept, prima gura de aer dupa o lunga perioada de respirat greoi sau precipitat, prima gura adevarata de aer dupa atat de mult timp, atunci vei stii ca sa terminat… Si deja e aproape, finalul e aproape, ultima zi de copilarie, ultima zi dintr-o lunga etapa pe care ai inceput-o cu prima gura de aer respirata, dupa ce doctorul ti-a tras o palma la fund, ca sa plangi, prima bataie pe care ai primit-o vreodata in viata ta, primul scancet, toate astea au ramas in urma, de mult in urma, in negura amintirilor. Etape si etape care se termina si incep si iti sfasie sufletul in mii si mii de bucatele, si din toate nu raman decat  firicele de hartie arsa, care se dezintegreaza de cum le strangi intre degete…si muzica. Si bucatile de hartie se ingalbenesc, discurile cu muzica se zgarie, si peste toate se asterne praful. Si peste amintiri, peste iubiri platonice si peste banale raceli, si peste oameni se asterne praful ca sa devina in final pamant. Si viata e urata, si poate seamana intr-un fel cu Jaymay, poate ca si viata are nasul mare, si totusi are o frumusete din interior, si viata pare sa fie frumoasa si este frumoasa, daca stii sa o vezi frumoasa…Viata e doar o etapa, sau cum?

E ca o melodie care pluteste,  care zboara, care se joaca pe hartie…muzica se joaca pe hartie? Muzica se joaca scrisa cu note pe hartie, totul se reduce la note, la puncte insciptionate pe portative imense, ca in  viata, muzica e viata sau viata este muzica, sau toate se impaca intr-un fel sau altul intr-un vers alb dintr-o poezie de Blaga. Si de ce tocmai Blaga

Pentru ca imi voi amintimereu de Blaga, altfel decat il voi iubi pe Nichita Sanescu, pentru ca Blaga a fost la un moment dat o problema pentru mine, intr-o sala de clasa ca un amfiteatru, cu doi supraveghetori si cu necunoscuti in jur. Si n-am avut necunoscute ca la matematica, ci un mare si ilustru necunoscut, care a ras de mine din bucata lui de hartie, de foaie de examen, a ras de mine! Si cand am iesit am ras eu de el, si asa voi rade toata viata… Te iubesc domnule Blaga, desi nu te-am placut in liceu, desi poeziile tale expresioiste ma scot din sarite… Te iubesc domnule Blaga, desi esti mort de mul… si gata.

Ah, de-as putea sa iau o gura de aer, sa-mi trag sufletul si sa dorm fara sa ma gandesc ca am dormit prea mult, fara sa imi fac prea multe probleme…vreau sa se termine, sa se termine tot, sa se duca, sa rad, sa nu mai stiu nimic, de nimeni sa nu mai stiu nimic!

E greu, e tare greu si greul de-abia acum incepe… Ah, cum as vrea sa dorm un somn din cele profunde, adanci, apropiate de moarte, sa stau pe marginea prapastiei, si cand ma voi trezi sa fiu intr-o alta lume, sa fie bine, sa fiu odihnita, si sa ii am iar, pe toti aproape. Mi-e dor de multi, mi-e dor de oamenii cu care ma distram candva, mi-e dor sa fim iar toti, baietii sa cante la chitara, sa cantam toti, sa stau intinsa pe patura si sa ma uit sa o bucata de cer, sa o vad pe Dana jucand badminton  cu Mirela, pe Alexa cu palariile ei mari si cu sutienul cu imitatie de leopard dandu-se cu crema, pe Stefi si pe Ovi facand misto unul de celalalt, pe Bala iesind din apa ca o sirena si cantand “Stere” in gura mare, mi-e dor de Alex H. si de Dana, de Alex G. si de Mierala, mi-e dor sa ne povesteasca Alex de job-urile lui noi, de cand lucra ca “mercendaizer”. Mi-e dor de povestile cu iele ale lui Sax, de mistourile idioate pe care le facea cu Ovi si cu Alex. Mi-e dor sa ma invete Marinush sa inot, sa ne pupam printre pomi, sa ii aud pe toti vorbind despre  tutun pentru bong sau despre arome pentru nargilea. Mi-e dor sa fumez narghilea, sa dam furtunul ala de la unul la altul, sa fumez o tigara cu Beatrice si sa se uite Dana urat la noi, si noi sa ne uitam una la cealalta si sa radem, si Dana sa se supere mai tare, pentru ca in final sa ii treaca, pentru ca oricum nu are sorti de izbanda. Si mi-e dor de muzica din telefonul lui Bogdan, desi ma scotea din sarite cand ne punea house si trance, just because he liked it, acum mi-e dor, mi-e dor sa fim iar toti, sa radem, sa facem misto unii de altii si sa cantam la chitara, pe strada, sa cantam tare si fals “i will survive” si “pusca si cureaua lata” si ce naiba mai cantam. Mi-e dor de voi ma…mi-e dor de noi…

Gata…!

Tags : amintiri, frumoasa, jaymay, oameni, urata

Vineri, 27 ale lui fevruarie, 2009 , Diana a mers la Bucuresti, zi importanta pentru viitorul subsemnatei, dupa cum urmeaza: aproape de capul ei, cu vizita la facultate.

Am descoperit America a nu stiu cata oara, am avut revelatie dupa revelatie, am vazut caini cu covrigi in coada si zambete…ok, ok, utopie, stiu, ar trebui sa ma trezesc din visare, dar putina autoironie nu strica din cand in cand.

Deci, sa o luam cu inceputul, vineri am fost la Capitala, cu scopul precis de a ma interesa de prestigioasa facultate la care o sa “attendez”, si la care, daca nu o sa intru, o sa fiu foarte, foarte dezamagita. Momentan, judec lucrurile foarte la rece, adica ma gandesc, foarte firesc, la faptul ca o sa intru, ca o sa iau BAC-ul, cu nota mare, bineinteles, si apoi o sa curga lapte si miere, eu o sa ma relaxez pe plaja, cu un frappe rece in mana si o revista glossy citita la umbra unei umbrelute de paie. Iar am luat-o pe aratura!

M-am comportat ca un veritabil provincial ce sunt, venit la oras pentru prima oara.  Am fost atat de penibila ca imi vine sa ma tavalesc pe jos de ras. Pe langa faptul ca am sugerat sa coboram din troleu la semafor, cand usile erau inchise, intr-o fraza de genul “Hai ma Dana, sa coboram acum, ca pleaca troleu!” moment in care pe Dana si pe Ovidiu i-a pufnit rasu si vreo trei capete s-au intors spre mine, iar eu eram ceva de genul: “Ce, am zis ceva gresit?”. Da, zisesem ceva gresit, si Ovidiu a avut grija sa imi aminteasca din cinci in cinci minute cat de idioata sunt! Shit happends, i say!

La facultate am cautat intrarea si am dat de doua porti incuiate. De fapt, era deschis undeva mai in spate, dar cine sa se prinda? Dupa ce a trecut momentul de dezolare, m-am gandit sa dau un inconjur cladirii, pentru orice eventulaitate, vlucru foarte util, si bine gnadit, de altfel, pentru ca am gasit poarta cea mare,  intrarea in SNSPA! Dulce delir… Dar nu se termina aici aventura, pentru ca, in momentul in care am ajuns la secretariat, intr-un final, am uitat tot ceea ce ar fi trebuit sa intreb, cum sa pun problema cu secretarele, tot.  Eu ma asteptam la niste tipe de treaba, cand colo, am dat peste niste dudui plictisite, care m-au intrebat direct, si fara sa se gandeasca la bietul meu suflet chinuit de emotii (ca doar era o zi importanta pentru mine, veneam sa interesez de facultate), “Ce vrei?”.

Eu: “Stiti, vreau si eu sa vin aici la dumneavoastra… dar….aaaa….nu am gasit cine stie ce informatii pe net, si…ma gandeam ca poate imi explicati mai bine”!

Secretarele (vreo 4 la numar) mi-au aruncat o privire stramba, in timp ce rasfoiau plictisite un catalog Oriflame.

Secretara:”Si, la ce sectie vrei?”

Eu (speriata, balbaita, pierduta): Pai….stiti, caaa….m-ar interesat sa stiu despre toate!

Secretara: “Pai intra si tu pe site!”

Eu: “Dar niste pliante nu aveti?”

Secretara: “Nu s-a tiparit nimic, inca! Revino la sfarsitul lui Martie!”

Eu: “Straight face”, ezit…, multe puncte-puncte, in final indrug un “OK” reumatic si ies

Si asta a fost, atat, gata! Am iesit de acolo simtindu-ma singura, si neputincioasa! Ca s-o zic pe limba romanului, “am plecat bou, si m-am intors vaca”. Jur ca imi venea sa plang, de nervi ca m-am balbait, ca am uitat tot ce vroiam sa intreb, ca secretarele nu erau cum imi imaginasem eu! Imi doream sa fiu singura, sa plang de cat de penibila fusesem, si aveam senzatia ca si Dana, si Ovidiu faceau misto de mine. Stiu ca era decat senzatia, dar tot m-am simtit prost!

In concluzie,revin la SNSPA la sfarsitul lui Martie, sau chiar mai tarziu, cu speranta ca data viitoare o sa fiu mai putin speriata, ca secretarele vor fi mai intelegatoare (sau cel putin mai dornice sa furnizeze informatii)!

P.S. Daca citeste cineva care face SNSPA si poate sa ma ajute cu ceva info, ii raman recunoscatoare! Gasiti adresa la Cine sunt

P.S.2 To be continued

P.S.3 Acum radeti!

Tags : facultate, provincie, snspa

Ma vad in fata unei foi de hartie…”ce caut eu aici?” ma intreb a nu stiu cata oara, pentru ca  nu stiu cum sa incep si unde sa termin. Mi-am pierdut ideea care ma obseda pana acum cateva minute! Ce-am facut pana acum si oare mai am timp sa fac tot ce visez sa fac intr-o zi? Mai am timp? Si oare nu visez prea mult, nu analizez prea mult fiecare secunda din viata, fiecare cuvant frumos, fiecare clipa de libertate fiecare frustrare? Si oare…nu visez prea mult la libertatea aia suprema, in loc sa mi-o desenez? Pe foaia asta alba, as putea, cu mana, sa-mi desenez o libertate a mea, sa traiesc in clipa prezenta si nu in viitorul apropiat, sa invat ca acum sunt fericita si libera sa fac tot ce-mi nazare mie, si ca nu sunt nici prea mica, dar nici prea mare ca sa fac ce-mi trece prin cap acum, in momentul asta in care tanjesc dupa libertate, si dupa vise implinite, cand totul se rezuma la asteptare, si idei ce trebuiesc dosite undeva, pana va veni mementul sa fie scoase la iveala, aruncate in vartejul nebunesc al vietii, si traite.!

Trag adanc aer in piept, si fumul imi umple plamanii cu funingine, praf si peisaje dezolante; asta vad uneori cand incerc sa imi imaginez ceva frumos; dar frumos nu exista, exista numai proiectia fantomatica a realitatii, o realitate care joaca feste pana si celor mai mari farsori.

Realitatea rade, sau zambeste tragic uneori…si eu rad, rad de mine, rad de cei din jur, de pomi, de fructe, de flori! Florile sunt frumoase? Ma gandesc uneori ca sunt si ele doar o proiectie a grotescului pe un cadran luminat ca becuri colorate! Nici culorile nu exista, dar despre ele nu stiu sa va spun ce sunt de fapt, probabil tot o farsa a destinului, sa ne faca noua, nefericitii viermi condamnati sa ne taram in lumea asta mica si nemiloasa, in macrouniversul nostru cotidian si infect! Asta nu se vrea a fi o noua scriitura optimista, eu nu cant frumusetea, eu cant grotescul, grotescul asta care ma sperie si ma fascineaza in acelasi timp!

Cine ma intelege? Sau mai bie zis, cine sa ma inteleaga cand nici macar eu nu ma inteleg? Nici macar mama nu ma intelege, care spune mereu ca ma citeste dupa ochi…mama nu stie, eu cunosc grotescul mai bine decat crede ea ca l-a cunoscut. Eu traiesc cu grotescul ce ma chinuie in fiecare zi data de la Dumnezeu. Si Dumnezeu? Nu indraznesc sa fac vreo referire la el, de frica…de frica? De ce sa scriu ceva de Dumnezeu? Poate ca El e doar un alt farsor, sau el e papusarul ce ne manevreaza vietile, se intelege de lasine ca noi suntem niste papusi, dar mai devreme am zis ca suntem viermi… Nu inteleg insa de ce papusa mea are rol de sluga, de vierme, de rama, asta nu inteleg; si stiu ca aici am mentalitatea romanului de rand, si poate ca gresesc, ar trebui sa-mi port singura crucea, sa-mi vad de viata mea, dar nu pot sa inteleg cum unii trebuie sa traga la jug pentru ceva, si altii o iau de-a gata, de parca Dumnezeu ar lucra din cand in cand pro bonno, asa, mai face cate-o opera de caritate, sai creasca rating-ul…

Cand eram mica, eram convinsa de faptul ca Dumnezeu e roman, pentru ca Dumnezeu e simplu, si romanii sunt simplii, in esenta, la supratafa, insa, vrem sa fim complicati. Degeaba, suntem toti niste filfizoni, si poate ca si Dumnezeu este, pana la urma, roman! Asta nu inseamna ca e musai sa fie un filfizon! Voi interpretati, cum vreti, dragi mei cititori!Nu veau sa ma intelegeti gresit, eu una nu am nimic cu EL, desi nu il inteleg de cele mai multe ori; stiu, am cam multe pretentii, din moment ce de-abia ma pricep pe mine…Dumnezeu e EL, si asta, e, totusi as vrea sa fie viata mai usoara, si sa mai fie din cand in cand usor si pleru cei carora le estee greu… Nu vreau sa fiu draguta, eu reprezint grotescul aici, eu ma revolt impotriva nu stiu cui! Sau pate ca incerc sa explic ceva absurd, am uitat ca trebuia sa imi desenez libertatea si fericirea pe o cola, presupun ca am ramas fara creion, sau fara cerneala! Am obosit sa urlu, am obosit sa implor si sa astept, am obosit pur si simplu sa ma zbat, si e pacat, stiu, pentru ca nu mi0a trecut inca timpul, dar simt ca imbatranesc… probleme existentiale inoportune pentru un copil ce ar trebui sa doarma acum… mai sunt eu oare copil?  Dar mai exista copii pe lumea asta? Sau sunt si ei copii marunte ale adultilor prost platiti? Sunt forme anemice fara fond, pentru ca notiunea de copil s-a pierdut undeva pe drum.  Nu mai exista copii, copii isi cara in spate parintii, copii cresc fara sa simta si dintr-o data se intreaba ce i-a lovit.  Si nu mai dorm ca altadata, acum fac sex, beau mult alcool, copii nostrii fumeaza!

Copii nostrii de azi nu au catuse puse de parinti, ei fac bilanturi profunde zilelor ce voe veni intrebandu-se de ce sunt tristi, si batrani, si singuri… Copil bartan, si singur…

Si mi-as dori sa pot gusta din libertate, sa nu tin cont de haturi si de chingi, sa plec departe, departe de copii astia morbizi si mult prea adulti pentru mine.

De ce fac copii sex de mici?

Aha ha ha, ce  intrebari existentiale ma preocupa la ora asta tarzie, cand copii dorm! Pentru ca sunt mici…

Si de n-ar exista haturi care sa ma tina, si chingi care sa imi stranga si sa imi raneasca pielea, si mai mult decat pielea, orgoliul, sa imi raneasca orgoliul… Orgoliul asta murdar care naste monstrii in sufletul meu, in sufletele tuturor… Origoliu, mandrie, onoare, spune-i cum vrei tu, sau da-i un alt nume, inventeaza cuvinte si pentru el, fa-l sa sunte mai frumos sau mai urat, oricum ar fi, tot orgoliu se numeste, orgoliu care transforma prieteni in inamici, care incepe razboaie si curma vieti. Orgoliul ma macina!

Nu poti trai singur ca om, trebuie sa stii sa traiesti printre oameni!chiar daca de mici, copii fac sex…

De ce fac copii sex de mici?

Tags : copii, Dumnezeu, mici, orgoliu, sex, urlete

Am perioade in care bag in mine tot felul de tampenii, in cantitati deloc neglijabile, si perioade in care mancarea e o chestie care trebuie facuta, nu ca mi-ar face placere extraordinara, dar treaca-mearga, hai sa mai imbuc ceva, pentru supravietuire. Asa fac de cand ma stiu, si probabil o sa o tin asa toata viata. Acum sunt intr-o perioada de ingurgitare majora, bag in mine de la dulciuri la paine prajita, fructe, ciocolata (cam toate dulciurile care au mai ramas de la sarbatori), oua prjite, cartofi prajiti, muraturi (era sa zic prajite). Ma enerveaza foarte tare perioada asta, pentru ca mama incepe sa se ia de mine ca ma indop cu prea multe tampenii, ca o sa ma ingras etc. etc. Drama se petrece cand incep sa am senzatia ca ma ingras, si mi se face si mai foame, si zic ca de maine nu mai mananc nimic, ca gata,am intrecut masura si trebuie sa se opreasca aici. Pe dracu…

Adevarul e ca in ultimul timp fac foarte multe chestii “de maine…”, de exemplu, de maine ma scol de dimineata si nu mai intarzii la prima ora, de maine o sa vorbesc frumos cu toata lumea (pana ma enerveaza vreun nefericit), de maine ma apuc de invatat pentru bac, nu ma mai crizez pentru toate prostiile, nu mai plang (by the way, saptamana asta mi-am propus sa nu mai plang de loc, ar fi o performanta, mai ales ca in ultimele luni, daca nu plangeam de doua-trei ori pe saptamana nu ma simteam bine).

Ieri nu am servit scoala, am dormit pana la unu si am petrecut toata ziua in pat, mai devorand cate-o ciocolatica, mai un blogulet, mai niste cartofi prajiti, chestii normale de altfel, mai ales ca ma simteam super obosita dupa vacanta pe care am avut-o. Pentru ca nu ma pot plange de lipsa vietii sociale in vacanta, am punctat Bucuresti de vreo doua ori, iesit in fiecare seara si chiar zi cu gasca, munte,revelion (ca doar suntem romani, si romanul petrece cand se schimba anul de sta mata-n coada) ziua lui Bala (By the way, La multi ani!), intors acasa, si multa multa oboseala acumultata de-a lungul celor doar doua saptamani de vacanta. Ce bine daca erau trei, ma mai culegeam si eu cat de cat, imi reveneam dupa sarbatori, ma obisnnuiam cu ideea ca a mai trecut un an din existenta asta mizera. Da ce sa-i faci, o minune nu tine mai multe de 3 zile, bine si-asa!

La scoala am catadicsit sa ma deplasez azi, 6 ale lu’ ianuarie 2009, am facut doar doua ore, si alea cam trase de coada, saracele, de franceza, din care una ne-am strans toti adormiti de la casele noastre, si in cealalta am stat de vorba, in ciuda eforturilor profei de a ne atrage atentia, ca intra-adevar, eram nesimtiti…copiii astia… Am mai pierdut vreo doua ore degeaba, ca daca stiam plecam acasa dupa franceza, dar n-m stiut si am orbecait de frig si de somn in banci pana am aflat minunea-nu facem geografie si engleza, asa ca valea acasa, nu mai pierdem timpu’ in pestera asta cu pretentie de clasa. M-am carat la my sweet home, am ingurgitat niste cartofi cu muraturi si am dormit pana la 4. Si m-am trezit iar, si m-am pus pe mancat ciocolati si prostioare, si tot mi-e foame si nu mai gasesc nimic interesant prin bucatarie, asa ca maine dau comanda de snitele cu piure.

Pe de alta parte, pot sa declar oficial ca sunt nebuna, inca suspin si imi dau palme ca sunt atat de nehotarata, dupa ce, cu doua saptamani in urma am fost atat de aproape de acea superba perche de cizme, si nu mi-a placut, DE CE NAIBA NU MI-A PLACUT?, habar nu am. Nici in momentul asta nu stiu unde mi-a fost mintea cand am zcrezut ca o sa ma ajung sa mi le cumpar! Vise frate, mai ceva ca sirenele de pe mare, i-am dat banii lu’ mama, am plecat la munte, si oricum e criza financiara, dar jur ca imi vine sa plang (saptamna asta nu mai plang), cand imi amintesc de ele, ce simpatice si urate si calduroase erau. Jur ca erau cele mai perfecte cizme ever, si stiu ca nu o sa le am niciodata, pentru ca am mai trecut prin experiente cu cizme mult-dorite, si nu le-am avut, si inca plang de ciuda… Dar trebuie sa ma linistesc, e  criza financiara, trebuie sa facem economii (personal, cred ca o sa izbucneasca un Razboi-Al Treilea Razboi Mondial-un fel de Armaghedon, si o sa vina sfarsitul lumii, si o sa murim cu totii).

Imi vine sa ma iau cu mainile de cap cand vad cum evolueaza lucrurile din rau in mai rau, cand vad ca ai mei sut suparati amandoi, si ii mai amaresc si eu cu problemele mele! Ok, gata, va las, am pornit de la mancare si am dat-o in criza financiara! Pai si ma mai mir ca nu ma duc cu placere la scoala, cand acasa merg toate aln-dala, cand cizmele alea gri stau tot pe raft sau in picioarele unei fete mai hotarate ca mine, cand scoala merge inainte si eu aelrg sa o prind..and you call this life? Sper sa treaca totul cat mai repede, ca o iau razna incet-incet, nu vreau sa ma gandesc ce e in sufletul mamei, saraca…

Tags : alan-dala, cizme, mancare, oameni

E incredibil cat de repede trece timpul, parca ieri eram la inceputul vacantei si zburdam la gandul celor 2 luni jumate de stat degeaba. Si acum, ma trezesc ca sunt numai doua sptamani ramase pana la inceputul scolii. Mi-am intrat intr-un program din ala extrem de plictisitor, de sfarsit de vacanta, gen: ma culc la 3-4 dimineata, ma trezesc pe la 1, ma uit la televizor, cum faceam cand eram mica in diminetile de week-end, cand ma trezeam cu noaptea in cap sa prind Pokemon, sau Conan, sau mai stiu eu ce desene dadeau la T.V. pe vremea aia. Apoi mananc ce gasesc prin frigider, da…micul dejun pentru mine, pranz pentru oamenii normali :)) Mai ard cateva ore in fata calcului, pe mess, bloage, travian etc apoi ies afara. Incep incet-incet sa ma simt ca o bunicuta, cu un program strict, de la care nu se abate cu nici un chip. Dar in acelasi timp nu vreau sa inceapa scoala, pentru ca mi-e frica, mi-e frica de mor de anul ce vine, de teste, de predat ca la balamuc, meditatii pentru bac si facultate, etc. Plus ca nu stiu daca o sa ma duc unde am trancanit de 3 ani de zile ca ma duc, adica la jurnalism sau la limbi straine; sincer, sunt complet debusolata, speriata dar in acelasi timp nerabdatoare, sa treaca mai repede anul asta, sa ma trezesc in iunie 2009, ca mai am putin si incepe bac-ul, ca nu stiu nimic, dar sa treaca, cum zic astia care au scapat de el, de parca nici nu a fost, si apoi sa termin si cu facultatea, sa ma vad studenta, nu conteaza la ce, important e ca la anu’ pe tmpu’ asta o sa fiu mai linistita decat am fost vreodata…

Pana atunci am inceput sa adcult radio, mai ales dupa ce tata mi-a sters toata muzica din calculator (pentru ca nu e calcu meu personal, il impart cu tata) si uita mereu sa imi aduca cd-ul pe care mi-a pus muzica aia.

V-am tot amagit ca o sa va povestesc cum a fost la mare, ca tot am fost plecata o saptamana si oricum nu mai scrisesem pe blog de nu mai stiu cand. Pai cum sa fie, a fost superb, am avut vreme frumoasa, si cel mai important e ca a fost prima mea iesire in lume fara adulti prin preajma, am fost cu o gasca de nebuni, cu prietenii mei, cu care ma cert tot timpul, cu care m-am certat si pe acolo, in special din cauza dusului (alexa stie :P), din cauza ca eram prea imprastiata, ca uitam sa strang masa, ca mi-era lene, bine, la toti ne cam era lene, e ceva normal. Am fost si prin Vama, for the first time, si mi-a placut foarte mult, desi era mult mai populata decat ma asteptam, desi credeam ca e sigurul loc unde nu o sa dau de cocalarime, sau de manele, sau tipi cu “scule de masini”, veniti cu pitzipoanca din dotare “in vama, ca e cul”. A trecut un specimen din asta pe langa noi, cu un Bring Me a Woman, cum zice boyfriendu, si a fost foarte interesant sa privesti reactia celorlati la aparitia lui, bine ca a avut bunul simt sa opreasca maneaua :).

Sa revin insa la Vama, nu am luat la rand toate localurile de pe acolo, am fost in treacat pe la Pirati, un local foarte misto, cu muzica buna, care nu lipseste din Vama, misto amenajat, etc. boyfrindu il stie mai bine, ca el e mai vechi pe-acolo. Stuf-ul, superb, misto ideea cu totemul cu bec amplasat in mijlocul plajei, oameni care se simt bine, plete, hippioti, dans pe plaja. Ce mi-a placut foarte mult a fost ca te simteai ca intr-o familie, era ca si cum te cunosteai cu toata lumea. Am inteles ca fenomenul se intampla decat in Vama si numai in Vama, in localurile din Bucuresti devin toti fitosi. Informatie tot de la boyfrind
Am mai fost si pe la Comandante, unde au facut un foc super misto…pana a cazut, pentru ca nu aranjasera bine lemnele, in orice caz, a fost misto pana la urma, pentru ca era ingrozitor de frig, si noi eram imbracati de promenada. Am stat acolo pe nisip, si am ascultat abba, boney m, alice cooper, patrice etc, si ne-am incalzit la foc. A fost super, super, super!

Ce mi-a mai placut? Pai bazarul bineinteles, sau nu stiu daca sa ii zic bazar, dar pe strada aia principala erau standuri si standulete cu tricouri, briz-brizuri de inspiratie rock sau hippie, gentute, erau si doi tipi care cantau la chitari, altii faceau codite din alea infasurate cu ata. Mi-am facut si eu una, si mi-am luat si o traista de care sunt super incantata, si un tricou cu Bart Simpson.

So, cam atat pentru azi, deja v-am zis prea multe

Tags : mare, Muzica, people, rock, soare, vacanta, vama

Robbie Williams - Feel
Asculta mai multe audio Muzica »
Mi-as fi plimbat bietele picioare obosite inca mult timp, sa vad fetele oamenilor, asa, triste, sau fericite, si zambetele fugare, sa zambesc si sa astept sa mi se rapunda la fel. Copii, pe role, pe biciclete, unii pro, altii incepatori, placi de skate-board si cazaturi. Nu-i nimic copile, cazi, te ridici, te scuturi de praf si mergi mai departe.

Ce frumosi erau oamenii in ziua aia, asa, cu tote secretele lor, cu toata durerea ce se rasfrangea de pe chipurile alea fericite. Aratau cum arata pamantul dupa ploaie, si in aer se simtea miros de tei si de mana maicii domnului. Dar aveam prea obosite picoarelele, si oamenii umpleau bancile cu veselia lor…

Ma oboseau oamenii, ii vedeam cum se bucura de fiecare raza de soare si ma durea…un om chinuit, un om ce nu poate sa se bucure de lucrurile simple…exhaustiv…epuizasem orice resursa de fericire.

Pamant nefertil, ce ironie, ma simteam ca o bucata de pamant pe care cineva turnase acid sulfuric… in mine n-au sa mai creasca sentimente, si voi, vai, voi veti crede mereu ca sunt un om bolnav, ca sunt nebuna…dar, Dumnezeule, ce frumosi erau oamenii azi, cand teii abia inflorisera, si plouase putin, si soarele incalzea binevoitor ratarea mea .

Iar eu stateam undeva jos, pe pamantul umed, si ma uitam la voi, cu ochii umeziti, ma uitam cum mame isi invatau fetitele sa mearga pe biciclete, ma uitam cu tati se jucau cu baietii lor fotbal, ma uitam cum doua fetite o respingeau pe a treia, care incepea sa planga si fugea la mama ei, cerand protectie…nu putea intelege. De ce nu se joaca si cu ea?

E o lume cruda si copii nu pot fii ipocriti, copii nu pot sa minta, copii sunt lipsiti de sentimente uneori. In inoenta se naste perfidia, iar inocenta insasi, zic eu, e nascuta din grotesc. De ce? Penru ca ei, copii sunt rai, si oamenii sunt rai, si e o lupta continua pentru supravietuire, indiferent de varsta; cand esti mic, vrei sa te joci, si in jocul tau incluzi elemente din viata unui adult, te certi cu tancii de varsta ta, esti rau, ii respingi pe cei care nu iti plac, discriminezi, nu iti pasa, nu ai inca niste valori morale. Si te iertam pentru asta copile… Apoi vrei sa fii popular, ti-o iei in cap daca obtii ceea ce iti doresti, daca nu reusesti, devii un frustrat, nu e bine niciodata… viata e o lupta, te lupti ca sa obtii ceva, te lupti ca sa ajungi cineva, sa le demonstrezi celorlalti ca esti demn de aerul pe care il respiri. Esti un nimic…te lupti si in ultimele clipe de viata, vrei sa mai furi putin suflu, si renunti cu greu, omule…

Si-atunci, ce-mi trebuie sa mai admir oamenii? Ei nu ma iubesc, sunt prea importanti cu vietile lor ca sa le mai pese de inca o cersetoare batrana ce sta si priveste multimea de pusti cate tipa, alearga si se joaca…se joaca de parca ar trai in societatea adultilor, isi doresc sa fie adulti…apoi, and cresc, tanjesc dupa copilarie…

Copii astia, alearga in jurul meu bezmetici, nu ma plac, se uita ciudat la mine si trec mai departe, si ce frumosi sunt, si ce speriati de baba asta urata, si murdara, care miroase deja a mormant, nu stiu ca se pregateste sa moara, si nu va mai invata vreodata ce inseamna sa iubesti.

-Tanti, tu ai fost vreodata copil?

Am ridicat ochii speriata din pamant, o fetita de un metru, cu ochii albastrii, inteligenti, cu parul lung si blond ma privea curioasa. Pe cand imi reveneam din soc, ma gandeam la ironie, eu, care dispretuiam atat de mult in momentele acestea copilaria, si viata, si oamenii, eu, o baba senila care nu mai are nici un sens in viata, sunt acostata de o copilita cu ochi de viezure care vrea sa stie daca am fost copil.

-Eu?, ii raspund ca si cum de-abia acum imi dau seama ca nu mai am de mult varsta ei si ca sunt batrana. Eu am fost candva copil, de muuuuult tare. ii raspund cu un zambet pe fata.

Pustoaica pare sa ma placa, PE MINE! De ce ma place copilul asta nu stiu, dar se aseaza jos, langa mine si incepe sa se joace cu un fir de iarba.

-Si era frumos cand erai tu copil? Erai o fetita cuminte? O ascultai pe mamica ta?

Incep sa rad, copila mi sa bagat pe sub piele.

-Eheee, bineinteles ca era frumos. Nu erau atatea dracii din astea de care aveti voi, dar era frumos sa stii.

-De ce nu erau dracii?

-Pentru ca nu erau.

-Da cu ce te jucai. Aveai papusi?

-Papusi? O gramada de papusi din carpa si din coceni de porumb.

-Si le faceai rochite?

-O gramada.

-Ce frumos… spune viezurele si se ridica sa plece. Acum trebuie sa te las, ma astepata mami a mea. Si tu ai o mami a ta, nu?

-Aveam si eu o mami a mea, dar acum e in ceruri.

-In ceruri?

-Da, cu ingerasii…

-Cu ingerasii….inseamna ca mamica ta a fost buna. Si zambeste frumos, isi da parul de pe ochi si o ia la figa spre mama ei.

O privesc cum se indeparteaza, inocenta, cu parul fluturandu-i in urma si cu farmecul ingenuu ce il au copii numai la varsta ei. Ma asez pe pamant si astept sa mor, astept sa mor caci sunt impacata. Impacata de un copil care nu ma cunostea, care a avut incredere in mine desi eram batrana, si urata. Un copil care a stiut instinctiv ca am nevoie de ajutor, si m-a ajutat, fara sa vrea neeaparat sa faca asta.

Stiu ca oamenii erau frumosi, si mirosea a tei, si ca stateam pe pamant si eram batrana. Stiu ca am pus capul jos si am murit fericita, cu zambetul unui copil in minte, cu increderea in oameni recastigata.

Un om chinuit? Intr-adevar, ai nevoie de un singur copil care sa iti spuna ceva banal ca sa iti recastigi linistea. Si n-ai sa mai fii un om chinuit…

Tags : chinuit, copii, ingenuu

Iti traiesti viata punandu-ti intrebari si incercand sa le gasesti raspunsul, te zbati intre promiscuu si moral, intre vulgaritate si senzualitate, privesti oamenii fara sa le descoperi fetele. Ii cunosti, le vorbesti, te indragostesti si incerci sa ii descoperi, totusi, omul in sine este o enigma isolvabila.

Si totul e in van cand in final moartea, acest  geniu necunosut ce inspaimanta pe fiecare in adancul sufletului, isi soate ghearele ascutite si te rapeste in eternitatea faldurilor ei negre, nesfarsite.

Vitrine stralucitoare, bijuterii, carpe etichetate, amor propriu, voluptate si mistere nedezlegate, suntem robii materialului, ne zbatem in eternul profan, uitam de sacru.  Dar e un subiect prea dezbatut sa il mai pomeesc si eu.

Poate o carte sa iti schimbe intreaga viziune asupra vietii, sau sa iti confirme ceea ce stiai deja fara sa recunosti? Poate societatea sa murdareasca un suflet cu principii sanatoase, doar pentru ca acel suflet considara moral ceea ce restul considera imoral? Diferentele de opinie nasc monstrii, dar oare cine este cu adevarat nebunul intr-o poveste de acest gen? Se poate ca societatea sa se insele si o singura persoana pe lume, considerata ciudata de restul semenilor sai, sa aiba dreptate? Si daca e asa, unde se afla dreptatea? Poti trai conform principiilor tale in societate? Sau trebuie sa faci concesii? De ce sa faci acele concesii si sa iti negi convingerile? Asta face din tine un ipocrit sau un om demn de respectat? Si daca principiile tale, sanatoase in esenta, fac rau persoanelor pe care le iubesti? Care este, deci adevarul, si unde se sfarseste minciuna?

Daca un om considera de cuviinta sa isi perteaca viata in desfrau, pentru ca asa ii dicteaza constiinta, poate oare el sa fie condamnat de imoralitate? Poate, dar nu de ipocrizie, decat daca acest viciu uman este unul din principiile sale. Si in acest caz, un betiv, sau un drogat, tipologii umane puse la zid de societate, sunt mai putin viciati decat cel ce nu are nici un viciu nociv? Sau are? Sau, ce reprezinta cu adevarat viciul? Eu vad in viciu ceva care iti face placere, dar care este condamnat de societate. In speta, se spune despre cei ce beau ca au viciul alcoolismului. Dar, daca ar fi sa ne luam dupa filosofiile romanilor, orice iti face placere, este bun, in consecinta, am putea spune, oare ca o civilizatie atat de dezvoltata ca cea a romanilor era viciata? Totusi in acea vreme erau acceptate fara nici un fel de problema comportamente care astazi sunt considerate imorale, ca de exemplu homosexualitatea, sau adulterul. Ceea ce ma face sa cred ca perioada Evului Mediu a stricat intr-un fel omenirea,  influentand oameni catre noi vicii ale caracterului, ca de exemlu, discriminarea,  inegalitatea, cu alte cuvinte cei diferiti erau marginalizati… Diferenta, egalitatea? Egalitatea intre oameni, intre sexe? Cunosc oameni care si in ziua de astazi consifdera ca femeia ii este inferioara barbatului; cunosc oameni care nu accepta persoanele gay, care discrimineaza minoritatile…probleme mult prea controversate ca se le tratez aici…
Dar am zis destul, devin incoerenta… Totusi, pot doi oameni care apartin aceleiasi epoci, aceleiasi perioade de timp, contemporani deci, sa aiba principii atat de diferite despre viata si totusi sa fie prieteni? Pot! Sa luam ca exemplu prietenia dintre Percy Shelley si Lordul Byron, caractere diferite, primul cu principii indreptate mult spre stoicism, al doilea spre filosofia antica prezentata mai sus, care, din nefericire, nu imi amintesc carui curent apartine. Cu toate acestea, cei, doi, niste genii in adevaratul sens al cuvantului, au fost prieteni, si au apartinut aceluiasi curent literar, romatismului… Doar ca societatea il respingea pe primul, simtindu-se amenintata de convingerile sale fata de religie si institutia casatoriei, acesta considerandu-le pe amandoua fara  folos, iar pe al doi-lea, desi un exemplu elocvent de desfranare pentru acea epoca, era primit cu bratele deschise… Deci, ce vrea umanitatea de fapt, de la un om?! Si care este granita dintre moral si imoral? Cat putem accepta de la semenii nostii, si este oare corect ceea ce  toleram?

Tags : bla bla bla, byron, filosifie, intrebari retorice, oameni, shelley, stoicism

 Se nåscu dintr-o cana de cafea, din aroma inconfundabilå a unei dimineţi tarzii de varå, petrecutå printre cearşafuri albe, apretate şi miros de iabå proaspåt cositå. Se nåscu dintr-o carte, ca sa traiascå in aer, så pluteascå deasupra påmantului, så iubeascå oameni şi så se spele de påcate cu apå rece. Era copilul cafelei, dar şi al omului, al florilor de cais şi al cireşelor aromate de mai. Îşi plimba pårul galben pe sub frunzele de castan şi muşca cu poftå dintr-un mar.

Îşi scria pe mâini intrebåri şi le raspundea cu buzele, cânta şi dansa în ploaie, privea apusul cu ochii mari, fermecaţi, plângea de fricå noaptea, sub cerul înstelat, tråia în timp ce murea soarele ca så renascå dimineaţa. Atunci îşi ştergea ochii şi îşi bea cafeaua, şi continua visul târziu al unei dimineţi printre picåturi de ploaie şi bucåţi de soare, si ochi umezi, de copil fårå griji…

Ochii albaştri şi mâini gingaşe, unghii minuscule, priviri furişe, şi zâmbet, toate contopite într-o singurå fiintå sublimâ, mai presus de gândirea umanâ, ca umbra nucilor  într-o zi toridå de varå, copilaria toatå prinså între palme…

Så-ţi imaginezi o lume perfectå, så poţi så te transpui în pielea copilului mort cţndva, så poţi så îţi iei viaţa de la capåt….så fie acesta råspunsul la toate întrebårile tale?

Frig şi  întuneric, mai conteazå ceva dacå te simţi singur, mai poţi så crezi cå priveşti viaţa în faţå, cu inocenţå, cu ochii mari şi curioşi…mai poţi spune, cu mâna pe inimå ca vei crede tot ce ţi se va spune? Mai ai încredere în oameni cum au copii? Mai eşti copil?

Viaţa îl perverti atât de mult cå începu så bea mai multå cafea, începu så fumeze, ţigara de la ţigara, uitând jocul ingenuu al copilului din el, cearşafurile albe nu îl mai fascinau cum o fåceau odata, nici florile, nici caişii, nici cårtile cu basme. Acum era adult, şi soarta îi închisese toate porţile, cåci oamenii il minţeau, ploaia cådea rece,  iar razele soarelui încålzeau mai greu trupul råvåsit de vicii al adultului-copil. Încet, încet, apare moartea, şi nu va mai putea trezi vreodatå la viatå trupul  copilului ucis…

Tags : cafea, cais, cearsafuri, copii, flori

O pereche de sosete roz erau aruncate intr-un colt al camerei, cateva prosoape ude zaceau pe jos fara ca nimeni sa le bage in seama, doua tricouri asezate unul peste celalalt pe spatarul scunului, blugii mei negrii si caietele imprastiate pe birou. Toate alcatuiau un haos general in camera asta albastra in care ma aflam stand in varful patului si contempland tavanul alb. Pe lada de deasupra patului aveam un castron in care mancasem dulceata de capsuni si din el venea o ametitoare aroma dulce, ca de vata de zahar. Aici ma simteam cel mai bine, in dezordinea aceasta ce constituia camera mea. A MEA. Locul meu, imperfect, haotic, aproape mizerabil. In camera mea se impletea sublimul dulcetei de capsune cu abjectul celor cateva prosoape ude pe care mi-era lene sa le duc la baie, aici zacea fiinta mea, contopita cu asternutul, invelita pana in gat cu un cearsaf subtire, bajbaind dupa cartea pe care ma chinuiam sa o citesc de cateva zile.

Telefonul vibra de ceva vreme, aruncat undeva prin faldurile lenjeriei mele de pat sifonate. Din boxe rasuna ceva asemanator cu Nirvana, un Kurt Kobain plictisit, suparat pe propriile frustrari, pe societatea abjecta in care isi ducea viata, pe cine dracu mai stie.

Lancezeam acolo de ceva timp, si nimic nu se intmpla, nimieni nu venea in fuga sa imi anunte ca ceva nemai auzit s-a intamplat. Numai boxele urlau nestapanite, undeva in fundul constiintei mele. Acolo imi trecura cateva ganduri importante, care, daca stau si ma gandesc bine, m-ar putea pune intr-o anumita postura; as putea de exemplu, sa afirm ca odata ce o persoana m-a dezamagit, mi-am pierdut credinta in Dumnezeu, pentru ca acea persoana avea o oarecare legatura cu Divinitatea, dar ce vina are Dumnezeu de decaderea in oachii mei a acelei fiinte? Totusi am fost dezamagita, si bineinteles, am suferit incercand sa nu judec. Cum eu am pretentia sa nu imi judece mama dezordinea din camera, sa o accepte si sa imi spuna numai din cand in cand, frumos, sa fac ordine. Asa si eu, nu pot sa judec actiunile altora, care poate m-au dezamagit cu un scop, care pe mine nu ma priveste, si nici nu ar trebui sa ma priveasca, dar in orice caz, ma dezamageste profund.

Ce mi-a mai trecut prin cap pe cand ma aflam in varful patului meu? M-am gandit ca am crescut, ca s-a scurs prea repede copilaria si am inceput sa regret, ca incet incet incep sa am tot felul de griji, de obligatii, ca nu e o fericire sa cresti, dimpotriva, e o durere inimaginabila, dar ca trebuie sa ma impac cu ideea, totusi…

M-am gandit ca a venit sfarsitul scolii, lucru foarte interesant, de altfel…dar, asta implica si niste premii, stiti voi, premiile alea care se dau mereu la sfaristul anului, premii care conteaza mai mult sau mai putin si pentru care am bocit in fiecare an pana in clasa a8a. Pentru ca ma consideream cu copil mediocru din punctul de vedere al invataturii, si mediilor, si al rahaturilor de genul acesta. Asa ca, de fiecare data cand colegii mei “mai destepti” spuneau vreo bazaconie, eu taceam, si nu raspundeam nimic, gandindu-ma ca poate nu am dreptate, pentru ca eu sunt un elev mediocru. Da, intr-adevar, frustrarile unei fete care nu a luat premiul 1 decat in calasa 1. Frumos nu? Clasa 1, premiul 1… Si ce ma enerva cel mai tare in generala era matematica, niciodata nu am putut intelege obiectul acesta, cu nici un chip nu a putut proful da ma indoctrineze cu inaltatoarea materie pe care o preda, si da, aici sunt subiectiva, si vorbesc urat si de matematica si de prof, si sa imi fie rusine, dar mie nu imi place matematica, si EA a fost cauza multor frustrari ale mele din perioada pubertatii. Dar sa o lasam dracu de scoala, si de pubertate ca am trecut de mult de ea, asta e, pamantul se invateste, orele trec, zilele, lunile, anii, si uite asa ne trezim ca am dat coltu… Viata e frumoasa, atata timp cat stii sa o traiesti.

Incoerenta. Dupa cum spuneam, termin clasa a11a, si cred ca iau premiul 2, atat vroiam sa spun de fapt, sa ma laud, si sa mai adaug ca nu mai imi pasa acum, nu mai are nici o importanta pentru mine, acum, cand am depasit toate astea, cand nu ma mai simt proasta pentru ca nu iau premiul 1, cand stiu ca nu asta conteaza. Acum, mama se poate lauda prietenelor ei ce copil destept are, si toata lumea e fericita! Si nu e mama de vina ca aveam eu frustrarile alea, eu eram masochista, si imi era lene sa invat, si nu imi placea matemamtica, si citeam in ora de matematica. Si gata cu premiile!
Ma gandesc ca daca voi reusi sa public ceva, in sensul de carte, articole prin ziare, o sa imi aleg pseudonim literar, Diana Raseanu. Imi place Raseanu, e numele de fata al bunicii mele, si suna foarte misto, e basarabenesc. Ma mandresc cu radacinile mele basarabenesti, imi place ideea, desi, la cat e sangele de amestecat, nu stiu cat a mai ramas din Moldova si Rusia in mine,dar ce mai conteaza, imi placeRaseanu, si Diana Raseanu suna mai frumos decat Diana Barbu… Nu?

Si am hotarat ca nu imi plac titlurile pompoase, ca am inceput sa dispretuiec politica mai mult decat o dispretuiam inainte, pentru ca scoate ce e mai abject din om, pentru ca dezumanizeaza si te face sa iti uiti adevaratul scop in viata. Politica este un titlu popmpos dat unor jocuri de noroc jucate de oameni murdari. Nu poti sa faci curatenie in politica, cum apari cu matura in mana incepe sa bata vantul ca sa iti zadarniceasca munca. Nu poti sa fii corect in politica, daca esti corect si crezi prea mult in doctrina partidului din care faci parte, esti inlaturat. Si mai stiu ceva de la politica, nici un om nu iti e cu adevarat prieten, sunt toti niste sacali infometati. Eh, si oamenii, in general, putini sunt cu adevarat oameni. Si eu care credeam ca sunt mai multi…

Ce-as putea sa mai aduag? Mi-e un dor cretin de mare, de dormit pana tarziu, asa in nesimtire, de citit pana la 4 dimineata, de seri calde mirosind a regina noptii. Mi-e dor de asflat udat cu furtulul dupa o zi caniculara, de mirosul umed imprastiat in aer, de plimbarile de nebuni prin padure pe intuneric, si mai ales de linistea ce mi-o ofera vacanta. Asta este poate ultima mea vacanta cu adevarat linistita, si ce bine imi pare ca a venit…

Tags : abject, dezamagire, haos, mare, oameni, politica, religie, vara

 Putem spune ca am trecut de furtuna, ca ne-am indepartat de oamenii la care tineam si care credeam ca tin si ei la noi dar ne-au demonstrat contrariul, ca am mai invatat cateceva despre firea umana, si mai ales, ca in lumea in care traim, jocul cinstit este doar o povestioara de adormit copii. Asadar, dupa ce ne-au lovit in cap crengi luate de vant, am primit cateva suturi in fund de la viata, ne ridiam frumos capul si zambim cu tot sufletul, traim. E o minune cand supravietuiesti unei catastrofe naturale, dar un adevarat miracol este atunci cand reusesti sa treci peste marsaviile lumii contemporane, cand continui sa ai incredere in oameni chiar si dupa ce ti-au intors spatele si s-au comportat josnic, dupa ce au pretins a fi un anumit gen de persoana si s-au dovedit a fi mai rau decat ceea ce spunea sus si tare ca detesta.

Dezamagirea face insa parte din viata, la fel si tradarea si mincina, asa ca nu avem de ce sa ne impacientam, nu? Totul va trece la un moment dat, neintelegerile vor fi uitate, faptele, deja consumate, vor fi iertate. Vor ramane insa, cateva cicatrici in amintirea furtunii ce a devastat suflete. Suflete?!? Putem vorbi de suflete? Stai putin, concret, la ce ma refer? La oameni, la fapte? Am vreo concluzie de tras? Poate ca sunt incoerenta, dar nu mai conteaza acum…sunt mai mult dezamagita,  dezamagita ca oameni, pe care ii consideram mai presus de orice! Oameni… care imi insuflau respect, mult respect si de multe ori mi-au dat impresia ca parerea mea conteaza, ca sunt importanta si ca trebuie sa continui sa tip chiar daca nu ma asculta nimeni, tipatul meu va deranja, cel putin pe cineva, acei oameni, tocmai acei oameni au putut sa ma dezamageasca in halul acesta. Dar, am mai spus-o si o repet, dezamagirea face parte din viata… Si cine sunt eu sa judec? Pot sa spun doar ca: “Ma lepad de Satana!”

Tags : atat, dezamagie, oameni, viata