Ma tot gandeam azi ca am neglijat blogul, l-am neglijat in ultimul hal si e pacat. De unde nu puteam sa traiesc fara blog, vedeam totul prin prisma “i’m blogging this”, simt cum se duce toata “pofta” mea de scris. Tin inchise in mine milioane de texte care ar sta foarte bine afisate aici si nu numai, am si in calculator cate ceva, am drafturi, am o dezordine totala in camera, in ganduri, in tot  ceea ce ma inconjoara. Au fost multe schimbari, am cunoscut multi oameni noi despre care am vrut sa scriu, oameni frumosi pentru care voi incerca sa postez din cand in cand in engleza, ca sa poata si ei, la randul lor sa imi citeasca blogul. Despre oamenii astia voiam sa va povestesc de mult, despre proiect, despre facultate, despre planuri de viitor, dar nu mi-a ars, nu am avut chef sa postez pe blog. Imi pare rau, si cred ca datorez niste scuze celor care poate intrau pe pagina mea si nu gaseau nimic nou.  Cred ca nu am mai scris de o luna, dar nu asta coneaza,  sau nu conteaza atat de mult pe cat pare,sau in fine, nu imi dau exact seama, v-am sups ca sunt groaznic de dezorientata si ametita.

Am spus ca o sa vorbesc despre proiect, despre strainii alaturi de care am petrecut o saptamana intreaga, fara un moment de respiro, despre sapatamana aia nebuna si frumoasa in acelasi timp.

In prima zi, am intarziat indecent de mult, dupa cum imi este obiceiul, motiv pentru care am cam fost tinta mistourilor si mi-am primit si biletel de avertizare in pliculetul de pe perete. Am ajuns acolo si i-am vazut, erau multi, frumosi, veseli si diferiti, foarte diferiti unii de altii. Oameni de tot felul, bulgari, romani, turci si francezi. Unii stateau stingheri pentru ca nu vorbeau engleza prea bine, altii se plimbau dintr-o parte in alta incercand sa vorbeasca, sa isi faca prieteni, pentru ca acesta a fost de fapt scopul proiectului, sa devenim prieteni. Atunci mi-am dat seama pentru prima data ca muzica si dansul inseamna exact aceleasi lucruri pentru toata lumea. Am cantat impreuna cu ei desi atunci fusese prima data cand ii vazusem; si ne-am inteles, ne-am inteles pe muzica lui Jason Mraz, am zambit incanctata  cand i-am auzit pe francezi murmurand in spatele meu “Hey Jude” (intamplator una din melodiile mele preferate de la Beatles), am fost parte din poporul bulgar cand am fredonat stangaci “Moia taga, Moia Balgaria”  si m-am simtit ca o cadana moderna incercand sa prind o farama din “oinama shakadam shakadam” a lui Tarkan (desi nu sunt un fan).  A fost prima data cand am participat la un asemenea poiect si nu pot sa spun decat ca mai vreau o data, vreau sa nu se fi terminat atat de repede, vreau sa vad reunita gasca aceea multiculturala ca sa folosesc un cliseu al U.E.. Aici ma opresc cu povestitul, poze maine, pentru ca sunt prea obosita sa selectez (si sunt o groaza) si eventual continuarea (mai detaliata) in functie de stare de spirit.

Tags : diana, oboseala, proiect

Am tot zis ca o sa scot de unde de neunde un post zilele astea, macar asa, sa mai schimb un pic fata blogului, sa mai racoresc mintile care probabil asteapta de atata timp un update.

Adevarul e ca nu prea imi mai arde de scris pe blog, a inceput si BAC-ul, emotii cat cuprinde si cate si mai cate. Totusi sunt multumita, am luat 10 la amandoua probele orale, destul de incurajator, ma gandesc eu (hehe!),  acum sa vad ce va mai fi la scris. Vorbeam azi cu Dana ca s-ar putea sa ne dea “Ultima noapte de dragoste…”, ceea ce ar fi…extrordinar! In rest, ne rugam cu totii sa nu ne pice vreo poezie, sa nu ne izbeasca in fata cu un Eminescu (primul emo al literaturii noastre), Blaga, Bacovia sau alt simpatic din tagma lui Homer.

Viata pare mai frumoasa cu doi de 10 pe fisa de Bacalaureat, si asta in ciuda caldurii, a oamenilor rai, a senzatiei de lene profunda si cine mai stie cate alte motive frustrate si inciudate de viata asta pasagera. Glumesc, bineinteles! Astept sa se termine, va spun sincer, astept sa se termine pentru ca m-am saturat ca principalul subiect de discutie sa fie Bac-ul: Aaa, tu, esti a 12-a! Ai Bac, ia zi ai invatat? La ce dai mai departe?” si da, bag aceeasi poezie pe care o stiu ceva mai bine ca subiectele de partea aIIIa la geografie: “Daa, sunt a 12a, daaa dau bacu anu asta! La cutare cutare si cutare materie! Da, ma duc la SNSPA! etc etc etc” si in functie de bunavointa fiecaruia aud cate un “Frumooos!”, sau “Nu-ti fie frica, o sa vezi ca e floare la ureche”, sau “SNSPA? Ce titlu pompos!” si cate si mai cate.

Devine amuzanta “starea de  BAC”, sunt linistita, rad, glumesc,n-am mai avut de cateva zile o criza din cele “Vine Bacuuuu, ce ma faaaac?”, urmate de plans,  leganat spasmodic fata-spate si “Nu stiu nimic, sunt praf, sunt varza, sa-mi bag picioarele!”  repetat la infinit, cu privirea pierduta undeva in zare; deci da, pot sa spun ca stau destul de bine cu nervii, din moment ce am starea necesara sa mai fac si misto de mine, de nervii mei, de oamenii din jur! In cuand sper ca o sa incep sa mai schimb subiectul, devine deja plictisitorsi intentia mea e sa vin mereu cu ceva nou, asa dar, nou subiect va fi… admiterea la facultate. Da, cred ca Admiterea se afla pe lista mea de “fav subjects”  pentru urmatoarea perioada de timp. Dar nu incep inca sa ma crizez pentru asta, deocamdata sa termin cu Bac-ul!

Ziua buna, sau Bon Jour, sau Good Day, ca tot au fost azi probele la limbi “straineze”!

Tags : ADMITERE, Bac, engleza, FRANCEZA, ROMANA

Inca o zi pierduta, in care aproape ca nu am invatat nimic, de-abia daca am citit cateva pagini la romana si am reusit sa termin un tabel cu tari la geografie. Deci, oficial, sunt in pom, si stiu ca va plictisesc cu lamentarile mele stupide despre BAC sau povestile mele de pe “taramul crizei-criza examenelor”. Dupa cum spuneam, sunt in pom, si pomu’n aer, bag in mine ca o vaca (adica mananc) , din cauza stresului, bocesc cat cuprinde si astept sa treaca frumos timpul. Care zboara, si zboara si iar zboara, si eu nu stiu cu ce sa incep si unde o sa se termine, pentu ca totusi, mai e timp, si un strop de sperata ca poate nu o sa ma fac chiar asa de rahat cu nenorocirea aia de Admitere. Asta gandesc, in timp ce ma consolez, ca BAC-ul, conform spuselor celor mai mari, ar fi floare la ureche, dar eu stiu ca nu e chiar asa floare la ureche.

In concluzie, pana trece, o sa ii stresez pe toti ai mei cu “superbe” crize de panica si de plans (sunt de tot rasul, stiu)mancand mult, la fel cum am facut toata ziua,in special ciocolata (Milka…mmm)si alte prostioare ce mai imi cad in mana (now i’m a monkey).

Acum imi vine sa plang, intru in panica, ma gandesc ca am de invatat si eu stau si pierd timpul aiurea pe blog! Deci, pentru a evita o noua criza de plans, o sa va las. Gata pe ziua de azi.

In direct de pe frontul de lupta cu lenea, o zona mai periculoasa chiar decat Fasia Gaza, Razboiul din Irak si reahatul mancat de insusi presedintele Base (citit pe englezeste: Beis) la T.V., am transmis Eu Eulescovici, corespondent special de la scoala vietii. Deci va las! Pa!

Tags : Bac, Eu Eulescovici, merde

Intamplari, dorinte, frustrari si voluptate…oameni. Chipuri ce se pierd in timp, se estompeaza si devin una cu spatiul, raman in final cateva forme neclare pe un fond gri, si ceata, si fum si zambete falsificate de-a lungul timpului. Zambesti frumos si stii ca toata lumea iti va zambi multumita… E ca o lege a comensatiei, vinzi cateva iluzii pentru un zambet…

Cine te mai intelege cand preocuparile profane iau chip de arta, cand sacrul se transforma in ceva material, cand arta devine un balci al grotescului. Arta ca o sinecura a vietii. Apoi alte si alte fete ce se pierd in marea de minciuni, de firicele incalcite, de nemultumiri cotidiene si dorinti nemarturisite…

N-am mai vazut de mult marea, dar ma gandesc la ea in fiecare zi; de parca marea ar putea in vreun fel sa ma spele… Sa spele, sa stearga si sa te ridice cumva, sa o iei de la capat si oamenii sa nu mai fie rai…

Azi mi-am reconstituit din cioburi minuscule o lume pierduta, si cand am privit la final mozaicul, mi-am dat seama ca nimic nu va mai fi vreodata la fel, ca totul e pierdut si ramane doar un fel de prisma colorata de foste sperante, pe care sa iti plantezi unele viitoare, si pe fundal, aceleasi fete ingalbenite, aceleasi contururi pierdure si cateva pagini rupte dintr-o carte veche.

O fotografie in sepia…Iti schimbi viziunea asupra vietii apoi incerci sa traiesti asa; ma mint frumos vorbind unei scrisori la persoana a II-a. Persoana a II-a sunt eu…

Ma uit la oameni, ma uit si vad decat mormane de carne si fara suflet si fara minte…mormane de carne putrezita de lipsa elementarului efort al distinctiei intre bine si rau. Miros de mahala, telefoane vandute pe sub mana, manele, mici si petreceri abjecte. Aud glume proaste, expirate, fumate, glume ce continua a fi gustate cu placere de ei, de cei multi.

Fericiti cei inocenti, fericiti cei dobitoci, feritici cei ascultatori, dar oare a lor va fi imparatia cerurilor? Si unde oare se afla imparatia cerurilor? Si exista oare imparatia cerurilor sau e doar o plasmuire a omului din necesitatea de a gasi un raspuns in dilema mortii? Si suntem un imens semn de intrebare, si asemenea lui Faust ne afundam in necunoastre pe masura ce cunoastem mai putin…

Fericiti cei drepti ca a lor va fi imparatia cerurilor! Si unde se afla oare dreptatea? Sau conform alegoriei lui Orwell, unii sunt mai egali decat ceilalti? Deci egaliatea intre oameni e doar o utopie? Sau cum vine asta? Si oare sunt eu egala cu un profesor? Si oare sunt eu egala cu milionar? Sau este egal cu mine un cersetor de pe strada? Si daca da, in ce fel? Si daca cersetorul poseda un inalt grad de eruditie fata de mine, eu unde ma aflu pe scara valorilor? Eu unde ma aflu pe scara valorilor sociale? Eu cine sunt pana la urma? Ce sunt? Ce însemn?

Si pana la urma, ce sunt eu? Sunt un nimic cu pretentia de a fi cineva, curand ma voi sterge de pe fata pamantului si uneori ma doare realitea asta…

Si ce e dincolo de moarte? Vid? Si ce e vidul daca nu nimic? Si de ce ne nastem din tarana?

Eu m-am nascut din mama… As vrea sa ma intorc cumva inapoi, as vrea sa inversez procesul, as vrea sa nu mai fiu condamnata sa traiesc… Oare prima gura de aer doare? Am auzit ca doare, si de la prima gura de aer se ajunge la atatea alte guri de aer. Si atatea vorbe, si atatea nelinisti, si atatia oameni…

Si alte figuri se perindara in fata mea, intr-o lumina difuza, si ma intepara cu ace in frunte, dar nu simteam durerea, nu simteam durerea, nu simteam durerea, nu simteam nimic…

De unde incepe vidul? E intuneric in lumea celalata sau e lumina si verdeata ca in descrierile biblice? Si de ce ne nastem, de ce mai traim daca in final murim, si oare moartea doare?

Dar oare am sa mor degeaba?

Aud picaturi de apa cum lovesc insistent , pic! pic! pic! podeaua rece de piatra, iar pamantul se transforma in mal, iar apa cotinua sa cada, sa provoace un zgomot din ce in ce mai puternic si mai dureros, care se propaga in capul meu si nu ma lasa sa dorm, si nu ma lasa sa traiesc si nici sa mor si nu! nu vreau sa cunosc moartea si nici nu vreau sa stiu unde e si ma doare, ma doare penibilul pe care il voi simti cand voi sti ca nu voi mai mirosi nicidata teii infloriti… in curand or sa infloreasca teii si va mirosi peste tot a tei infloriti…

Candva erau vreo cinci tei in fata parcului, si vara, cand infloreau umpleau tot centrul de mirosul lor catifelat…si treceam uneori pe strada pe sub un nuc cu miros amar si cu nuci cazute sub el, strivite in picioare de oameni grabiti, si-aveam rabdare sa ii miros frunzele frecate intre palme si sa-mi imaginez o lume departe de vid si de clisee albastre cazute prin capete de monstrii stacojii… Atunci mi-as fi dorit sa se fi gandit cinvea sa faca un parfum cu miros de tei inflorit si nuc verde si amar, sa-mi dau cu el tot timpul, sa simt ca e vara mereu si toamna in acelasi timp, si sa strivesc in gand frunzele nucului meu cu gust de algocalmin. Sa-mi treaca durerea, sa-mi treaca viata mirosind a nuci si a tei inflorinti si sa nu ma mai doara. Sa imi strivesc cenusa cum striveam candva frunzele nucului cel amar si sa miros a om, sa miros a viata si a carti.

As vrea sa fiu o carte legata in scoarta de tei pe-o parte si scoarta de nuc pe cealalta parte, si cotorul, cotorul sa fie scris cu albastru azur si literele sa zmbeasca.

As vrea sa las in urma ceva mai mult decat ceata, as vrea sa însemn mai mult decat un copil prostut care scrie proza scurta si de cele mai multe ori lipsita de valoare, as vrea sa fiu ceva mai mult decat orgolii, ambitii si inrancenari. As vrea sa fiu un cuvant frantuzesc rostit din varful limbii de un copil necunscut, si mai ales as vrea sa fiu un nume de care se va mai auzi si peste 100 de ani de-acum incolo…. As vrea sa desenez, sa caut prin desene ceea ce nu gasesc prin scris, as vrea sa gasesc o forma evluata de fericire si sa ma pierd in ea…

Intr-o zi, am desenat un cerc si l-am ichinat perfectiunii… Apoi m-am culcat, apoi nu mai stiu ce s-a mai intamplat, caci era intueric in jur, si mi-era frica. Si as fi vrut sa spun ceva, as fi vrut sa citec, as fi vrut sa tip si sa cer ajutor, dar in zadar doream in cuget daca sufletul mi se lipse de spaima ca de un drog.

Si l-am mai desenat odata, pe el, pe CERC. L-am desenat in gand cu un compas improvizat pe nisip si am ingenucheat, si i-am cerut iertare, si am varsat, vai, am varsat lacrimi, cum mi-ai poruncit tu, in poeziile tale, si i-am cerut cercului iertare si am plans si am udat santurile din care se constituise cercul meu punitiv, si am plans,am plans pana s-a facut un iaz cu lacrimi sarate si murdare de mica si mare, si de pietre decolorate si alte dureri. Apoi m-am ridicat in picioare si am ras de el, de cerc, am ras de el si l-am negat.

Spune-mi, de ce nu mi-ai spus ca cercul se va supara pe mine daca il voi sfida? M-am asezat a doua oara in genunchi, am sarutat nisipul si pietrele, am creat o mare de lacrimi de data asta, dar in zadar, caci cercul, vai, cercul s-a suparat pe mine si nu ma va mai ierta in veci…

Spune-mi de ce m-ai lasat sa cred ca cercul iarta? Cercul nu mi-e nici mama si nici tata, si cercul nu vorbeste cu mine ci sta mut si semet ca un monument al perfectiunii. Caci EL este CERCUL, si are dreptul sa se razbune pe sfidarea mea copilareasca….

M-a certat cercul, ma certi si tu, ma lasa acum nu mai pot sa duc mult. Vreau sa moara si cercul, vreau sa mori si tu, vreau sa moara si ei si noi, si sa ramana ceva mai mult decat scrum…

Vreau sa mori si tu! Mori odata am zis, mori a nu stiu cata oara, cum ai murit mereu, cum ei murit de fiecare data! Ma lasa si te du, du-te departe si te pierde in frustrarile tale, le am si eu pe ale mele…

Nu mai imi pasa, ucide cercul, ucide omul, ucide-ma pe mine daca vrei, ucide universul, oricum moare singur singur; oricum murim cu totii singuri…

Mi-e somn si doare, si vreau sa ma opresc.

Zgomotul tastelor, zgomotul tau, zgomotul, ma oboseste, ma ucide…

M-am rugat ani la randul unei singure divinitati ca sa vi tu acum, poete…poete…ca sa vii tu acum sa imi spui sa imi cer iertare cercului, sa ma inchin lui ca unui Dumnezeu, imi spui sa imi lepad credinta si sa ma inchin cercului, imi spui sa cad in picioare in fata lui, si razi de mine… Crezi ca sufar de vreo forma inferioara de bigotism? Crezi ca ma pierd in ritaluri sacre? Tu crezi ca eu mai cred? Tu crezi ca mai pot sa cred dupa tot ce am vazut ca se intampla? Si daca eu nu mai cred, el de ce crede? Si oare, inr-adevar nu mai cred? In ce sa cred? Ce e credinta si de unde incepe? Si la ce se refera? De ce exista credinta? Ai o parere? O ai? N-o am …

Nu stiu raspunsul… Nu stiu!

Cercul m-a sunat candva, intr-o seara trista de mai sa ma intrebe ce mai fac. I-am spus ca bine si am vrut sa inchid, dar el a tipat ca vrea sa ma intrebe ceva. Cica: Vi la mine? I-am raspuns zambind: Vezi-ti de viata ta cercule, nu vin la tine, nu!

Tags : cercuri, intrebari, nichita stanescu

Dimineata ma trezeste zdranganitul electric de chitara al lui Kurt, as vrea sa mai dorm, as vrea sa nu il mai aud, as vrea sa taca dracului odata, sa ma lase sa mai dorm un pic. M-am gandit ca daca imi pun un cantecel simatic sa ma trezeasca, o sa fiu bine dispusa toata ziua… De fapt, nu da niciodata roade, orice as incerca, nu reusesc sa ma trezesc cu drag, nu imi place si basta, urasc sa fiu trezita din somn, nu neaparat trezitul, ci ieea ca suna o chestie la capatul patului si imi tulbura somnul, as ma ucide, de fapt.

Total fara de legatura de ceea ce am scris mai sus, de fapt, poate cu foarte putina legatura, adica, da, azi m-am trezit de dimineata, nu m-a trezit Kurt Cobain, nu mi-a spus ca “Smells like teen spirit”, din contra, m-a trezit mama, sa mergem la plantat de pomi, pomuleti, mai bine zis (vorba Dianei). Deci da, azi am fost mai eco decat toata ecologia, am facut poze si am si filmat. Poze cred ca o sa pun, daca nu o sa imi fie lene, bineinteles, filmulete, nu promit nimic…

Mi-a placut foarte mult ideea, mi-a placut sa vad ca cineva ia initiativa si cand spun asta ma refer la  Laura Pascu si  Jhonson, ca se face ceva si aici, in locul asta uitat de lume unde timpul inca mai pare sa aiba rabdare cu noi, ca sa il citez pe Marin Preda :).

Au fost si cateva vedete, adica Cheloo de la Parazitii (si cainele lui super simpatic, care semana cu patrupedul din The Mask), Gheorghe Gheorghiu cel cu pletele in vant, si stiu ca mai trebuia sa vina si Cabral, care nu a mai aparut, din pacate, pentru ca tare mi-ar fi placut sa il cunosc.

Ceeea ce mi s-a parut extraordinar a fost faptul ca au venit foarte multi oameni, din toate zonele tarii, ca sa planteze un pom la Lehliu! Mi-a placut ca scoala si liceul s-au mobilizat si ei si au adus elevi in fiecare zi de cand a inceput programul (adica de Luni), ca primaria s-a implicat si chiar au fost acolo cu totii, s-au preocupat ca actiunea sa iasa bine,  si all in a nutshell, actiunea s-a desfasurat foarte frumos, si civiliat; parca ar incepe o noua era, sa zic asa, in care vezi cu adevarat ca oamenilor le pasa de viitorul copiilor lor, de viitorul planetei si al aerului pe care il respira zi de zi.

De dimineata chiar vorbeam cu mama, cata munca pentru a planta un pomisor, pentru a-l face sa “se prinda”, sa il vezi cum creste in atatia ani si in final este taiat in cateva minute si pus pe foc. E mare lucru, deci, ca se intampla genul asta de actiuni.In continuare, niste poze de la fata locului:

Mai multe gasiti si pe blogul Laurei Pascu www.prcafe.com de unde este “furata” si ultima fotografie, pentru ca eu nu aveam nici una cu organizatorii!

Tags : oameni, plantare, pomi, voluntari

Deschid un volum minuscul, imbracat in coperti jupuite si ilustrate cu o poza din aceea gen Sandra Brown, cu un tip si o tipa frumosi care se imbratiseaza cu patima si emana prin toti porii sexualitate si iubire patimasa…puii mei, de parca nu ma geaseam sa deschid un volum mai putin prost decat asta. Pe prima pagina, un scris caligrafic, asezat intr-o parte, scrisul mamei, o dedicatie asa ca pentru posteritate: “Cartea sa-ti fie unica calauza in viata!” ma bufneste rasul. Asa, un ras din ala prostesc, ma tot intreb ce dracului m-a apucat tocmai acum, si de ce mi-a venit sa povestesc tocmai intamplarea asta, atat de lipsita de sens incat ar fi mai bine sa o ingrop undeva in grotele subconstientului meu. Ma gandesc ca poate, mama, se gandea la viitoarea mea atractie pentru carti, mai stii, o fi fost si mama un fel de cititor in stele… Bizar, bizar, imi zic si ma asez in fund pe marginea patului unde zac in dezordine o agenda, o carte pe care TREBUIE musai sa o citesc si eventual sa o recitesc (pentru ca deh, trebuie pentru facultate), multe pixuri, uriasul DEX, un carnetel cu postituri, ambalaje de ciocolata si biscuiti si o oglida rablagita in care imi admir din cand in cand cosurile ivite pe nas sau pe frunte, depinde de cheful dumnealor, of course.

Ma declar intrata in euforia plictiselii, BAC-ul bate la usa si eu stau pe o margine de pat, intr-o dezordine monumentala si ma gandesc la volumul ala jerpelit de “Torente”. Acum, puteti sa radeti de mine, dar a fost o perioada in care “Torente” a exercitat o intreaga fascinatie in mica mea lume,o vreme in care mi se parea ca Anne Marie Desmarest era apogeul cultural romanesc si alte cuvinte mari si imbarligate care in orice caz nu imi vin in minte. Acum ma bufneste rasul, nu stiu cum dracu’ m-am pomenit de la “Arca lui Noe”, carte grosuta de critica literara pe care mi-a recomandat-o ieri diriga s-o citesc, cu minunatie de volum cu dedicatie de la mama in mana. Parca sa zic ca imi venise in cap sa caut nu stiu ce carte de Matei Caragiale de care citisem acolo si stiam eu sigur ca exista in biblioteca mea cea prafuita. In loc de “Craii de curtea veche” (e a doua oara cand pomenesc de cartea asta intr-un post, e un semn ca trebuie citita), m-am trezit cu chestia asta jerpelita in maini, pentru ca v-am zis, era un volum degradat, absolut neingrijit, absolut… Dar nu am de gand sa fac analogia lecturilor mele de azi si de maine, in primul rand pentru ca ar putea sa denote un snobism cu care nu mi-ar placea sa ma laud, apoi, pentru ca oricum nu intereseaza pe nimeni ce citesc si ce nu citesc, ce imi place si ce imi trezeste un ranjet prostesc in coltul stang al gurii. Ce-mi pasa pana la urma? Adevarul e ca simt nevoia unor deviatii ideologice aici,  simt nevoia sa folosesc cuvinte destepte in elucubratiile mele, mai ales ca de le o vreme, cand citesc (iar ajung la chestia asta, dar despre ce puii mei vreti sa scriu daca eu asta fac constant in ultimul timp?) imi notez toate cuvintele pe care nu le inteleg pe postituri si apoi le trec, ca-ntr-un pomelnic in agenduta mea roz cu Ella Balerina (thanks Dana). Asadar, iata-ma in plina criza before-exameniana, simtind nevoia sa fabulez, sa defulez rahaturi cu iz generalist-inteligent (Dumnezeule, de unde le scot?) pe bucata asta virtuala de hartie. Asta e blogul meu, bucata mea virtuala de hatie, aici elucidez mistere, aici intorc toate rahaturile pe dos. Da, apropo de rahaturi, de ce dracu’ a acceptat Rona Hartner sa apara la panarama aia de emisiune pe Euforia? Ok,ok, e adevarat ca tipa face orice porcarie sa arate ca un “inel cu diamant”, dar totusi, nu cred ca existe vreo inventie a mintii omenesti care sa puna femeia intr-o postura mai degradanta decat emisiunea in cauza…poate, daca stau si ma gandesc, emisiunea cu barbie-boy-ii aia care cica trebuie sa le faca un copil la niste doamne lipsite de parteneri. Da, cred ca aia e mult mai degradanta decat competitia absurda a demoazelelor pentru “inima milionarului si inelul cu rahat-pardon, diamant, pe care il ofera. Deci revenind, ce cauta Rona acolo? Iacata s-a intors in RO, si brusc, toata opinia publica vorbeste extaziata de “Gadjo Dillo”, parca acum si-au dat seama si romanii nostrii “ca uite frate, nu suntem asa prosti, mai avem si valori”…pacat ca valorile ne dezamagesc, uneori. Mi-ar fi placut sa aud ca Rona Hartner s-a intors in tara pentru ca lucreaza la un film nou, nu pentru ca participa la o emisiune care o pune intr-o postura, zic eu, degradanta.

Cand am intrat la liceu, prima data mi-am pus poalele in cap, si cred ca si voi ati fi facut la fel daca ati fi vazut conditiile in care am fost nevoita sa invat timp de un an de zile, cred ca din cauza clasei (a salii de clasa), am ajuns sa imi dispretuiesc si colegii; va dati seama, eram un copil prost, care avea senzatia ca liceul e asa, “VAI!”. M-am trezit intr-o camaruta in care trebuia sa ne inghesuim 30 de insi, varuita neglijent cu var amestecat cu albastru de metil…de-a dreptul abject daca iau in considerare mirosul de varza si transpiratie care se rasfrangea pe coridor. Pentru ca odaita noastra de clasa se afla in internat, intr-un internat trist, ca o grota plina cu trogloditi, din pacate. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar asta este adevarul, si cine a invatat acolo imi poate da dreptate, fie ca a fost sau nu in clasa cu mine in acel an. Va spuneam ca datorita conditiilor de invatat, am inceput sa imi dispretuiesc si colegii, lucru pentru care imi pare sincer rau, si nu vreau sa imi fac mea culpa acum, nu am de ce. Am spus si facut lucruri absurde, am scris chiar si pe blog despre ei, folosind cuvinte nu tocmai placute. Poat sa spun ca eram fitoasa clasei, cred ca nu ma suporta nimeni, Doamne, nici eu nu ma suportam, dar ei, saracii :)) Si ma trezesc eu in clasa a12a fara nici un fel de amintire frumoasa legata de  liceu, doar un lung sir de jigniri, de certuri aiurea, de priviri pline de ura in momentul in care paseam in clasa, ce mai, un cosmar si mai multe nu. Dupa vreo luna de convietuit in astfel de conditii aspre, m-am hotarat sa imi bag picioarele si sa fac tot posibilul sa nu mai intru in nici un scandal, sa ma port, atat cat pot eu, frumos. Si zau daca am pierdut ceva cu asta, ba chiar pot spune ca am castigat niste prieteni, acum ma inteleg bine cu fetele cu care stau in banca (desi la un moment dat ce m-ar fi ciufulit, pe buna dreptate) si chiar am descoperit niste oameni de chiar. De mult voiam sa scriu aici despre asta, si repet, nu vreau sa imi fac mea culpa, in nici un caz, nu vreau; pur si simplu fetele astea cu care stau in banca sunt super dragute.  Singurul confilict major se da intre toata clasa si fata care nu chiuleste niciodata, dar despre asta, in alt episod, pentru ca deja am divagat prea mult de la subiectul principal. Si in fond, care era subiectul principal, ca eu una nu mai tin minte… A daaa, frustrarile unei viitoare studente, adicatelea eu. Cu alte cuvinte, corectez postul si ies, pentru ca deja am pierdut timp pretios, ma duc la critica mea literara si dictionarul meu iubit (no rili!, cum zice boyfriend)

Apas butonul “Publish”, verific aspectul, imi anunt cititorii, inchid calculatorul si ma asez iar pe marginea patului, pregatindu-ma sa deschid “carticica”; zambesc multumita de mine, trag aer in piept si zambesc-”J’ai besoin d’une cigarette!”…

Tags : arca lui noe, elucubratii, eu, manolescu, rien, scoala

Vineri, 27 ale lui fevruarie, 2009 , Diana a mers la Bucuresti, zi importanta pentru viitorul subsemnatei, dupa cum urmeaza: aproape de capul ei, cu vizita la facultate.

Am descoperit America a nu stiu cata oara, am avut revelatie dupa revelatie, am vazut caini cu covrigi in coada si zambete…ok, ok, utopie, stiu, ar trebui sa ma trezesc din visare, dar putina autoironie nu strica din cand in cand.

Deci, sa o luam cu inceputul, vineri am fost la Capitala, cu scopul precis de a ma interesa de prestigioasa facultate la care o sa “attendez”, si la care, daca nu o sa intru, o sa fiu foarte, foarte dezamagita. Momentan, judec lucrurile foarte la rece, adica ma gandesc, foarte firesc, la faptul ca o sa intru, ca o sa iau BAC-ul, cu nota mare, bineinteles, si apoi o sa curga lapte si miere, eu o sa ma relaxez pe plaja, cu un frappe rece in mana si o revista glossy citita la umbra unei umbrelute de paie. Iar am luat-o pe aratura!

M-am comportat ca un veritabil provincial ce sunt, venit la oras pentru prima oara.  Am fost atat de penibila ca imi vine sa ma tavalesc pe jos de ras. Pe langa faptul ca am sugerat sa coboram din troleu la semafor, cand usile erau inchise, intr-o fraza de genul “Hai ma Dana, sa coboram acum, ca pleaca troleu!” moment in care pe Dana si pe Ovidiu i-a pufnit rasu si vreo trei capete s-au intors spre mine, iar eu eram ceva de genul: “Ce, am zis ceva gresit?”. Da, zisesem ceva gresit, si Ovidiu a avut grija sa imi aminteasca din cinci in cinci minute cat de idioata sunt! Shit happends, i say!

La facultate am cautat intrarea si am dat de doua porti incuiate. De fapt, era deschis undeva mai in spate, dar cine sa se prinda? Dupa ce a trecut momentul de dezolare, m-am gandit sa dau un inconjur cladirii, pentru orice eventulaitate, vlucru foarte util, si bine gnadit, de altfel, pentru ca am gasit poarta cea mare,  intrarea in SNSPA! Dulce delir… Dar nu se termina aici aventura, pentru ca, in momentul in care am ajuns la secretariat, intr-un final, am uitat tot ceea ce ar fi trebuit sa intreb, cum sa pun problema cu secretarele, tot.  Eu ma asteptam la niste tipe de treaba, cand colo, am dat peste niste dudui plictisite, care m-au intrebat direct, si fara sa se gandeasca la bietul meu suflet chinuit de emotii (ca doar era o zi importanta pentru mine, veneam sa interesez de facultate), “Ce vrei?”.

Eu: “Stiti, vreau si eu sa vin aici la dumneavoastra… dar….aaaa….nu am gasit cine stie ce informatii pe net, si…ma gandeam ca poate imi explicati mai bine”!

Secretarele (vreo 4 la numar) mi-au aruncat o privire stramba, in timp ce rasfoiau plictisite un catalog Oriflame.

Secretara:”Si, la ce sectie vrei?”

Eu (speriata, balbaita, pierduta): Pai….stiti, caaa….m-ar interesat sa stiu despre toate!

Secretara: “Pai intra si tu pe site!”

Eu: “Dar niste pliante nu aveti?”

Secretara: “Nu s-a tiparit nimic, inca! Revino la sfarsitul lui Martie!”

Eu: “Straight face”, ezit…, multe puncte-puncte, in final indrug un “OK” reumatic si ies

Si asta a fost, atat, gata! Am iesit de acolo simtindu-ma singura, si neputincioasa! Ca s-o zic pe limba romanului, “am plecat bou, si m-am intors vaca”. Jur ca imi venea sa plang, de nervi ca m-am balbait, ca am uitat tot ce vroiam sa intreb, ca secretarele nu erau cum imi imaginasem eu! Imi doream sa fiu singura, sa plang de cat de penibila fusesem, si aveam senzatia ca si Dana, si Ovidiu faceau misto de mine. Stiu ca era decat senzatia, dar tot m-am simtit prost!

In concluzie,revin la SNSPA la sfarsitul lui Martie, sau chiar mai tarziu, cu speranta ca data viitoare o sa fiu mai putin speriata, ca secretarele vor fi mai intelegatoare (sau cel putin mai dornice sa furnizeze informatii)!

P.S. Daca citeste cineva care face SNSPA si poate sa ma ajute cu ceva info, ii raman recunoscatoare! Gasiti adresa la Cine sunt

P.S.2 To be continued

P.S.3 Acum radeti!

Tags : facultate, provincie, snspa

Am perioade in care bag in mine tot felul de tampenii, in cantitati deloc neglijabile, si perioade in care mancarea e o chestie care trebuie facuta, nu ca mi-ar face placere extraordinara, dar treaca-mearga, hai sa mai imbuc ceva, pentru supravietuire. Asa fac de cand ma stiu, si probabil o sa o tin asa toata viata. Acum sunt intr-o perioada de ingurgitare majora, bag in mine de la dulciuri la paine prajita, fructe, ciocolata (cam toate dulciurile care au mai ramas de la sarbatori), oua prjite, cartofi prajiti, muraturi (era sa zic prajite). Ma enerveaza foarte tare perioada asta, pentru ca mama incepe sa se ia de mine ca ma indop cu prea multe tampenii, ca o sa ma ingras etc. etc. Drama se petrece cand incep sa am senzatia ca ma ingras, si mi se face si mai foame, si zic ca de maine nu mai mananc nimic, ca gata,am intrecut masura si trebuie sa se opreasca aici. Pe dracu…

Adevarul e ca in ultimul timp fac foarte multe chestii “de maine…”, de exemplu, de maine ma scol de dimineata si nu mai intarzii la prima ora, de maine o sa vorbesc frumos cu toata lumea (pana ma enerveaza vreun nefericit), de maine ma apuc de invatat pentru bac, nu ma mai crizez pentru toate prostiile, nu mai plang (by the way, saptamana asta mi-am propus sa nu mai plang de loc, ar fi o performanta, mai ales ca in ultimele luni, daca nu plangeam de doua-trei ori pe saptamana nu ma simteam bine).

Ieri nu am servit scoala, am dormit pana la unu si am petrecut toata ziua in pat, mai devorand cate-o ciocolatica, mai un blogulet, mai niste cartofi prajiti, chestii normale de altfel, mai ales ca ma simteam super obosita dupa vacanta pe care am avut-o. Pentru ca nu ma pot plange de lipsa vietii sociale in vacanta, am punctat Bucuresti de vreo doua ori, iesit in fiecare seara si chiar zi cu gasca, munte,revelion (ca doar suntem romani, si romanul petrece cand se schimba anul de sta mata-n coada) ziua lui Bala (By the way, La multi ani!), intors acasa, si multa multa oboseala acumultata de-a lungul celor doar doua saptamani de vacanta. Ce bine daca erau trei, ma mai culegeam si eu cat de cat, imi reveneam dupa sarbatori, ma obisnnuiam cu ideea ca a mai trecut un an din existenta asta mizera. Da ce sa-i faci, o minune nu tine mai multe de 3 zile, bine si-asa!

La scoala am catadicsit sa ma deplasez azi, 6 ale lu’ ianuarie 2009, am facut doar doua ore, si alea cam trase de coada, saracele, de franceza, din care una ne-am strans toti adormiti de la casele noastre, si in cealalta am stat de vorba, in ciuda eforturilor profei de a ne atrage atentia, ca intra-adevar, eram nesimtiti…copiii astia… Am mai pierdut vreo doua ore degeaba, ca daca stiam plecam acasa dupa franceza, dar n-m stiut si am orbecait de frig si de somn in banci pana am aflat minunea-nu facem geografie si engleza, asa ca valea acasa, nu mai pierdem timpu’ in pestera asta cu pretentie de clasa. M-am carat la my sweet home, am ingurgitat niste cartofi cu muraturi si am dormit pana la 4. Si m-am trezit iar, si m-am pus pe mancat ciocolati si prostioare, si tot mi-e foame si nu mai gasesc nimic interesant prin bucatarie, asa ca maine dau comanda de snitele cu piure.

Pe de alta parte, pot sa declar oficial ca sunt nebuna, inca suspin si imi dau palme ca sunt atat de nehotarata, dupa ce, cu doua saptamani in urma am fost atat de aproape de acea superba perche de cizme, si nu mi-a placut, DE CE NAIBA NU MI-A PLACUT?, habar nu am. Nici in momentul asta nu stiu unde mi-a fost mintea cand am zcrezut ca o sa ma ajung sa mi le cumpar! Vise frate, mai ceva ca sirenele de pe mare, i-am dat banii lu’ mama, am plecat la munte, si oricum e criza financiara, dar jur ca imi vine sa plang (saptamna asta nu mai plang), cand imi amintesc de ele, ce simpatice si urate si calduroase erau. Jur ca erau cele mai perfecte cizme ever, si stiu ca nu o sa le am niciodata, pentru ca am mai trecut prin experiente cu cizme mult-dorite, si nu le-am avut, si inca plang de ciuda… Dar trebuie sa ma linistesc, e  criza financiara, trebuie sa facem economii (personal, cred ca o sa izbucneasca un Razboi-Al Treilea Razboi Mondial-un fel de Armaghedon, si o sa vina sfarsitul lumii, si o sa murim cu totii).

Imi vine sa ma iau cu mainile de cap cand vad cum evolueaza lucrurile din rau in mai rau, cand vad ca ai mei sut suparati amandoi, si ii mai amaresc si eu cu problemele mele! Ok, gata, va las, am pornit de la mancare si am dat-o in criza financiara! Pai si ma mai mir ca nu ma duc cu placere la scoala, cand acasa merg toate aln-dala, cand cizmele alea gri stau tot pe raft sau in picioarele unei fete mai hotarate ca mine, cand scoala merge inainte si eu aelrg sa o prind..and you call this life? Sper sa treaca totul cat mai repede, ca o iau razna incet-incet, nu vreau sa ma gandesc ce e in sufletul mamei, saraca…

Tags : alan-dala, cizme, mancare, oameni

Nu mi-e bine de loc, nu am chef sa fac absolut nimic si pot sa spun cu mana pe inima ca m-am scufundat in starea aia nenorocita care ma apuca din cand in cand, mai ales dupa o perioada in care am facut totul “cum trebuie”, dupa normele personale de calculare a “cumtrebuitului”. Deci, nu mai am chef sa citesc, prin urmare, ma chinui de doua saptamani la o carticica pe care, in alte conditii as fi dat-o gata in cateva zile, bine, acum sa ma consolez pot sa zic ca respectiva carticica este filosofie, si nu orice fel de filosofie, ci filosofia lui Descartes, care, trebuie sa fim sinceri, a fost cel mai plictisitor si mai anost om cu putinta, sincer, ma ia cu somn, cu lene, cu foame cand ma apuc sa citesc din el. Si tragedia este ca eu trebuie sa termin cartea aia, ca altfel nu se poate, eu nu mai las carti neterminate, ca nu e frumos fata de ele, sacrilegiu si mai multe nu. Dar am chef de o lectura usoara, am chef de ceva povesti de dragoste, literatura interbelica, mai stiu eu ce… Si o sa am, pentru ca, dupa ce termin cu Descartes, il arunc intr-un colt, cel mai intunecat si ma asteapta vreo trei volume de Balzac, si sa vezi atunci fericire pe mine (bine nu e literatura interbelica, dar sa tinem cont de faptul ca George Calinescu l-a avut ca exemplu, you can see the point now :D) Si in orice caz, am o groaza de carti care TREBUIE citite, cu orice pret, si nu am nici chef, nici timp cine stie ce, plus ca inventia asta a secolului nostru, numita calculator+internet, imi ocupa o gramada de vreme, numai cu lucruri inutile in cea mai mare parte. Asta da drama persoanala…
De sarbatori nu am nici un chef, presimt ca o sa fie urat, si gri, si nici macar un graunte de zapada nu o sa vad de Craciun sau Anul Nou. Si nu am chef de ele, nu am chef de sarbatori anoste, si stiu ca vor fi anoste. As sta toata ziua in casa, si nu as iesi de loc, decat as manca si atat. Nu am chef de colinde sau de impodobit brad cu decoratii prafuite, nu am chef de luminite sau colindatori, cred ca singurul lucru care m-ar face sa zambesc si sa simt si eu ca vine Craciunul ar fi niste tura dulce cu scortisoara si un vin fiert. Si parca nici alea nu m-ar aduce in atmosfera.
Simt ca ma sufoc aici, as vrea sa ma plimb prin Bucuresti, sa merg la un patinuar ceva, sa vad un film, sa vad luminitele noapte, ceva, sa fac ceva mai iesit din comun. Totul a devenit din cale-afar’ de plictisitor si de rutinat, afara ploua, in emil miroase a fum si cand iesi de-acolo zici ca esti cel mai mare fumator de pe Terra, gasca se imputineaza, pe unii nu i-am mai vazut de o gramada de timp. Mi-e dor sa fim cum eram acum doua veri, sa ne distram cum o faceam atunci, but i suppose this is just another foolish dream…
Intru in panica din ce in ce mai des in ceea ce priveste facultatea, ma simt atat de nesigura pe mine, ma gandesc daca m-am orientat bine, ma gandesc ce o sa fac, unde o sa ajung, o sa ma chinui? O sa am unde sa stau? O sa imi placa? si o multime de alte intrebari intrebatoare, care ma fac sa mai cad din cand in cand, sa imi vina sa imi iau lumea in spinare si sa ma duc unde-oi vedea cu ochii…vorba vine.
Maine am teza la geografie, nu am invatat nimic, si pentru teza asta chiar trebuie sa invat Ca lumea,trebuie sa stiu materia aia ca pe Tatal Nostru ca altfel o incurc, si sunt o gramada de chestii pe care trebuie sa le retin, si stiu ca nu o sa retin nimic, pentru ca o sa intru in panica, si o sa imi intre pe o ureche si o sa imi iasa pe cealalta… Asta se poate numi de asemenea o mica drama, pentru cineva care are nevoia de medii mari. Apropo de asta, am observat ca daca te zbati si te chinui sa inveti iei note mai mici, si daca esti miserupist, risti chiar un premiu intai, v-o spun, am incercat-o pe pielea mea, deci, ce-ar trebui sa fac? :)) In fine, ma duc sa invat la geografie…happy whatever you want!

Tags : CRACIUN, DECORATII PRAFUITE, DRAME, MISERUPISTI, oameni

De fiecare data cand ma apuca disperarea in legatura cu facultatea si bacul, deschid frumusel gugle si dau serci de facultati, de obicei cele care ma intereseaza pe mine, fie macar sa ma mai linstesc, sa fac sa mai scada din palpitatiile alea care ma apuca in astfel de momente. Parca ma simt studenta deja, parca ma si vad cu mapa in mana, cu dosare si coli dupa mine, mot, la facultate, sa devin una din tinerele sperante ale “intelectualiatii romanesti”. Pun intre ghlilimele pentru ca “intelectualitate” a devenit un termen profanat, realizez pe zi ce trece ca “intelectuali” se gasesc acum pe toate drumurile, mai cu o manea pe telefon, mai cu o freza data cu gel, sau, mai nou, cu “okelari de soare prin cluburi” si figuri de minimalist, emo, punk si ce curente mai circula in ziua de azi. Nu zic sa nu adopti un anumit look, o anumita atitudine, dar nu cumva totul mult prea superficial? Adica, sa fim sinceri, cati dintre acesti “moderni” ai timpurilor noastre stiu de unde vine cultura asta pe care o adopta cu atata ardoare si cu ce dracu’ se mananca ea? Nu, totul se rezuma la aspect, la frivolitate. Azi suntem minimalisti, maine vom fi punk-isti, poimanie rockeri si alataieri eram manelisti. Deci, saptamana viitoare ce o sa fim?
Revenind la “intelectualitate”, ma raportez la conceptul asta incepand cu originele sale, sa zicem prin perioada interbelica, cand facultatea era facultate, si nu o termina oricine, cand exista respect pentru scoala si profesori, lucruri care acum sunt istorie. In clasa fimezi profesorul si pui filmuletul pe internet, nu asculti ce zice si chiar il iei la misti, cam asta tinde sa fie mentalitatea marii majoritati a viitorilor “intelectuali”. E normal sa fii rebel, sa te revolti, e chestie de varsta, dar lucrurile o iau deja razna, si cu asemenea “tinere sperante” ma intreb catedata cine va ajunge sa imi educe copii, in conditiile in care, vad cum degenereaza lucrurile pe zi e trece.
Unde mai e originalitatea? Suntem toti la fel, in functie de tendinte. Unde sunt cartile citite, conversatiile interesante? Totul se rezuma la sex, vulgaritate. Dorinta nestavilita de a epata, de iesi in evidenta cu ceva, orice. Ziarele se hranesc cu scandaluri, televiziunea indeamna spre violenta si indobitocire, la urma urmelor, de ce sa ne mai tocim creierii cand televizorul spune clar ca suntem ok si asa?
Pustoaice de generala isi fac poze aproape pornografice catarate pe catedra, se bat, isi incep viata sexuala mult prea devreme. Ma intreb uneori, copii astia oare realizeaza in ce se baga? La ce riscuri se expun? Cu siguranta nu isi dau seama de tampeniile pe care le fac, sunt convinsi ca isi traiesc viata. Poate ca ar fi timpul sa spunem stop. Nu e o joaca, nu e bine! Dar cine sa le spuna? Cine sa le explice frumos ca gresesc, ca un astfel de comportament este nociv, ca mai tarziu vor creste si vor regreta ceea ce fac acum? Cum sa explici unui copil ca nu e bine ce face, cand ziarele, televiziunea si internetul sunt pline de exemple negative, pe care ei le iau de bune?
Si atunci, unde va ajunge cultura, cand nimic nu mai are nici un fundament, iar “tinerele vlastare” accepta atat de usor parazitul prostiei?

Tags : copii, faculate, intelectualitate, viitor