Am multe drafturi salvate si nepublicate din varii motive, cum ar fi insatisfactia mea fata de calitatea scrierilor mele. Deci, puteti sa numiti writer’s block, sau poate ca nu mai am chef pur si simplu, ca nu mai imi place sau ca am avut prea multe pe cap (?!?) ca sa mai postez ceva de calitate aici.

Am isa o restanta despre care trebuie sa scriu, pentru ca merita si mai ales pentru ca mi-am vazut visul cu ochii, acela de a merge la un concert E.M.I.L., sa-i vad pe baieti live, sa fac un pic de pogo (un pic un pic pentru ca mi-a fost frica sa raman mai mult pe motiv de calcat in picioare si pumni in gura), sa dau din cap si sa cant cu ei melodii pe care le ascultam in liceu, dimineata in drum spre scoala (Dimineata aerul curat/ S-ar putea sa-ti sparga fata), pe care le-am avut la status sau le-am scris pe banca (acum imi pare rau ca nu am folosit marker, sa ramana pentru eternitate in liceul ala mania pentru E.M.I.L. si banca mea mazgalita dovada vie, deh, am vrut sa fiu eco).

Ca un scurt rezumat, ne-au placut baietii de la Backstage Hero si nu prea, dar aveau o scuza erau incepatori, si daca nu aveau frezele alea tampite poate ii apaludam mai mult si eram mai intelegatori, totusi, e bine ca inca mai exista pusti ca ei, carora le place sa cante, si incearca sa faca ceva de calitate.

E.M.I.L. au fost asa cum imi imaginam ca vor fi, nebuni, spontani, relaxati, modesti si mai ales  profesionisti: se aud live la fel ca pe album, sunt foarte apropiati de public,  stiu sa se distreze si sa mentina atomosfera destinsa (nici nu avea cum sa fie altfel, doar e vorba despre un concert E.M.I.L.).  Sa va mai povestesc cat de extaziata am urlat pe “Copacii infloriti”, “Noaptea”, “Hippiotii”, “Da-i drumu’”, “Pisica”, “Emi nr. 1″, “Fara regrete”, “1000 de dorinte”, cat m-am ofticat ca nu stiam versurile de la melodiile noi care sunt absolut bestiale, cat de misto a fost poezia lui Butch inainte de “Cultivator de vise”, sau cat de frumos ca cantat tipa cu violoncelul “Pentru prietenii mei”  alaturi de Sorin? Da, sunt lucruri care merita povestite, lucruri pe care le voi povesti probabil si nepotilor mei cand voi fi o baba hippioata.   Per total, bineinteles ca a fost super tare, de neuitat, si mai vreau, mai vreau, mai vreau excese, abuzuri si imoralitati. Si vreau in Vama! Am zis!

Tags : 18 decembrie, abuzuri si imoralitati, concert Silver Church, E.M.I.L, excese

E urata, e urata rau si totusi nu e chiar asa de urata cum pare ca e. O asculti cantand, o asculti si nu o mai vezi niciodata urata, nu, nu ii mai vezi nici nasul mult prea mare, sau parul gras, blond, vopsit prost. Doar o asculti si ii vezi frumusetea interioara, ii vezi ochii lucind de departe, ii vezi iubirile transpuse pe muzica si razi.

Nu, nu e urata, pentru ca are ceva frumos din interior, in ciuda nasului, in ciuda pistruilor, in ciuda hainelor mult prea largi pe care le poarta si a gurii desenate ciudat deasupra barbiei. Ea e frumoasa, e frumoasa pentru ca stie sa fie frumoasa, pentru ca are o chitara in mana si stie sa iubesca intr-un fel in care tu nu stii. Ea canta traieste diferit, si toate astea la un loc o fac frumoasa. Vocea ei o face mai frumoasa decat orice fantezie. O vezi in toate ipostazele tale adolescentine, o admiri pentu muzica ei, o admiri chiar daca nu stii nimic despre ea, stii doar cantecele ei, si iti plac, pentru ca te  regasesti in ele, pentru ca e o tipa desteapta si talentata si stie sa transmita. Si tie iti transmite, toate iubirile ei neimplinite, toate bucuriile de o clipa si toata frumusetea unei vieti de hippioata care nu ii pasa. Pentru ca ei nu ii pasam, pentru ca ea e frumoasa, si lumineaza in jur in timp ce canta, si iti lumineaza si tie camera dezordonata din fereastra de youtube din care canta si tot canta de ore intregi, si tot continui sa o asculti.

Si iti place, si stii ca iti place, pentru ca te-ai chinut sa ii inveti melodiile, pentru ca stii “gray or blue” pe de rost;  nu mai stii “tatal nostru”, acum stii “gray or blue” si nimic nu mai conteaza, pentru ca ii intelegi muzica, si iti place, iti place pentru ca reiese ceva din muzica ei, si pentru ca pare a fi la fel de haotica si de nervoasa ca si tine. Si poate ca numai iti pare, dar si ciudata impresie ca iti seamana, te face sa o simti aproape, sa ii simti muzica mai aproape, pentru ca te face sa zambesti si pentru ca nu o gasesti pe nicaieri pe dc, si cu toate astea sapi youtube-ul ca sa dai peste melodii de-ale ei, ca sa simti ca e mai mult decat o vara atipica, ca nu te mai doare atat de mult prima vara atipica din viata ta. Ca sa nu te mai doara toate verile astea atipice care vor urma, pentru ca nu va mai fii o vara tipica, pentru ca atipic se va transforma in tipic, si e normal, pentru ca evoluezi, si stii asta, dar te doare… Te doare pentru ca stii ca pe masura ce cresti, lucrurile nu vor mai fii niciodata la fel, si stii ca atunci cand totul se va termina, cand vei reusi in sfarsit sa tragi prima gura de aer curat in piept, prima gura de aer dupa o lunga perioada de respirat greoi sau precipitat, prima gura adevarata de aer dupa atat de mult timp, atunci vei stii ca sa terminat… Si deja e aproape, finalul e aproape, ultima zi de copilarie, ultima zi dintr-o lunga etapa pe care ai inceput-o cu prima gura de aer respirata, dupa ce doctorul ti-a tras o palma la fund, ca sa plangi, prima bataie pe care ai primit-o vreodata in viata ta, primul scancet, toate astea au ramas in urma, de mult in urma, in negura amintirilor. Etape si etape care se termina si incep si iti sfasie sufletul in mii si mii de bucatele, si din toate nu raman decat  firicele de hartie arsa, care se dezintegreaza de cum le strangi intre degete…si muzica. Si bucatile de hartie se ingalbenesc, discurile cu muzica se zgarie, si peste toate se asterne praful. Si peste amintiri, peste iubiri platonice si peste banale raceli, si peste oameni se asterne praful ca sa devina in final pamant. Si viata e urata, si poate seamana intr-un fel cu Jaymay, poate ca si viata are nasul mare, si totusi are o frumusete din interior, si viata pare sa fie frumoasa si este frumoasa, daca stii sa o vezi frumoasa…Viata e doar o etapa, sau cum?

E ca o melodie care pluteste,  care zboara, care se joaca pe hartie…muzica se joaca pe hartie? Muzica se joaca scrisa cu note pe hartie, totul se reduce la note, la puncte insciptionate pe portative imense, ca in  viata, muzica e viata sau viata este muzica, sau toate se impaca intr-un fel sau altul intr-un vers alb dintr-o poezie de Blaga. Si de ce tocmai Blaga

Pentru ca imi voi amintimereu de Blaga, altfel decat il voi iubi pe Nichita Sanescu, pentru ca Blaga a fost la un moment dat o problema pentru mine, intr-o sala de clasa ca un amfiteatru, cu doi supraveghetori si cu necunoscuti in jur. Si n-am avut necunoscute ca la matematica, ci un mare si ilustru necunoscut, care a ras de mine din bucata lui de hartie, de foaie de examen, a ras de mine! Si cand am iesit am ras eu de el, si asa voi rade toata viata… Te iubesc domnule Blaga, desi nu te-am placut in liceu, desi poeziile tale expresioiste ma scot din sarite… Te iubesc domnule Blaga, desi esti mort de mul… si gata.

Ah, de-as putea sa iau o gura de aer, sa-mi trag sufletul si sa dorm fara sa ma gandesc ca am dormit prea mult, fara sa imi fac prea multe probleme…vreau sa se termine, sa se termine tot, sa se duca, sa rad, sa nu mai stiu nimic, de nimeni sa nu mai stiu nimic!

E greu, e tare greu si greul de-abia acum incepe… Ah, cum as vrea sa dorm un somn din cele profunde, adanci, apropiate de moarte, sa stau pe marginea prapastiei, si cand ma voi trezi sa fiu intr-o alta lume, sa fie bine, sa fiu odihnita, si sa ii am iar, pe toti aproape. Mi-e dor de multi, mi-e dor de oamenii cu care ma distram candva, mi-e dor sa fim iar toti, baietii sa cante la chitara, sa cantam toti, sa stau intinsa pe patura si sa ma uit sa o bucata de cer, sa o vad pe Dana jucand badminton  cu Mirela, pe Alexa cu palariile ei mari si cu sutienul cu imitatie de leopard dandu-se cu crema, pe Stefi si pe Ovi facand misto unul de celalalt, pe Bala iesind din apa ca o sirena si cantand “Stere” in gura mare, mi-e dor de Alex H. si de Dana, de Alex G. si de Mierala, mi-e dor sa ne povesteasca Alex de job-urile lui noi, de cand lucra ca “mercendaizer”. Mi-e dor de povestile cu iele ale lui Sax, de mistourile idioate pe care le facea cu Ovi si cu Alex. Mi-e dor sa ma invete Marinush sa inot, sa ne pupam printre pomi, sa ii aud pe toti vorbind despre  tutun pentru bong sau despre arome pentru nargilea. Mi-e dor sa fumez narghilea, sa dam furtunul ala de la unul la altul, sa fumez o tigara cu Beatrice si sa se uite Dana urat la noi, si noi sa ne uitam una la cealalta si sa radem, si Dana sa se supere mai tare, pentru ca in final sa ii treaca, pentru ca oricum nu are sorti de izbanda. Si mi-e dor de muzica din telefonul lui Bogdan, desi ma scotea din sarite cand ne punea house si trance, just because he liked it, acum mi-e dor, mi-e dor sa fim iar toti, sa radem, sa facem misto unii de altii si sa cantam la chitara, pe strada, sa cantam tare si fals “i will survive” si “pusca si cureaua lata” si ce naiba mai cantam. Mi-e dor de voi ma…mi-e dor de noi…

Gata…!

Tags : amintiri, frumoasa, jaymay, oameni, urata

Chitara…un instrument care reprezinta pentru mine placere si frustrare, motiv de nervi si uneori, extrem de rar, bataturi dureroase in varfurile degetelor de la mana stanga.

Mai nou, toata lumea canta la chitara; eu nu m-am mai atins de ea de cateva secunde, tocmai ce-am lasat-o jos din mana, plina de nervi, cu niste bataturi inrosite si dureroase, fara sa fi reusit ceva mai de doamne-ajuta la ea. De fapt am renuntat de mult, cand am mai cantat cate ceva la chitara, am cantat asa, just for fun, am repetat acelasi 4-5 acorduri de baza pe care le-am invatat in cei 4 ani de cand o am. Patru ani de zile si eu de-abia rup cateva acorduri, dar nu e bai, imi zic ca pur si simplu nu s-a lipit de mine! Cu toate aceste, simt uneori nevoia sa ma exprim prin muzica, si vocea nu e de ajuns in situatiile astea, de fapt, mi-ar placea sa iau chitara si sa cant mult, sa cant pana mi se cresteaza buricele degetelor si devin niste rani deschise, dureroase, pline de puroi. As vrea sa iasa prin ranile alea din mine tot veninul si toti dracii pe care ii acumulez de-a lungul timpului, toate frustrarile, toate nereusitele, sa iasa prin taieturile de la degete, sa se amestece cu mirosul de metal coclit al corzilor si vopseaua de pe grif…

Mai nou, e foarte la moda sa canti la chitara, mai nou are toata lumea chitara, o sa ajungem sa facem dragoste pe chitari, o sa ajunga chitarile moneda de schimb, si cantecele mita, o sa incepem sa ne vindem vocea celor care nu o au dar si-o doresc, o sa ne vindem si veninul, si tristetile, si o sa le dam pentru o cutie de rezonanta mai mare, pentru un grif mai drept sau pentru un mi subtire mai rezistent…

Chitara a devenit un trend acum, chitara e vazuta in zilele noastre cum era vazuta pe vremea raposatului Cenaclu Flacara. Acum ne inchinam chitarii, ii facem ofrande din corzi si din pene, si din capodastre, din huse si curele de gat. Azi, toata lumea canta. Nu stiu daca fenomenul asta se intampla pentru ca e cool, sau pur si simplu pentru ca arta produce amor, mai bine zis, pentru ca e frumos…

A fost o vreme cand purtam o pana legata de mana. Mai mult din snobism, ma gandesc acum, decat din virtute. Imi placea pana mea, am schimbat de altfel vreo trei, cred;  am avut una mov, una albastra si una galbema. Pe prima i-am facut-o cadou lui boyfriend cand a plecat in Anglia, a doua mi-a pierdut-o Ovidu si a treia mi-a rupt-o nea’ Gigi Dumitrele cantand plin de patos o melodie, nu mai imi amintesc exact ce, important e ca s-a rupt… Din toate penele mele, cel mai mult am iubit-o pe cea galbena, mai pastrez si acum ramasitele ei, avea o imensa valoare sentimentala si dupa ce s-a rupt nu am mai purtat alta. Mi-o adusese boyfriend din Anglia, avea o gaura in forma de stea in mijloc, era absolut fantastica si deosebina, era: PANA MEA! In fine, mortii cu mortii, vii cu vii, pot spune, nu voi face acum istoria penelor mele, dar recunosc, ca atat timp cat am purtat pene la mana, “pana mea” era vorba mea preferata, pentru ca aveam, la propriu, o pana, si eram mandra de ea…nu stiu daca din pur snobism sau doar de amorul artei…dar aveam si eu “pana mea”

Mai exista azi amorul artei? Sau se pierde incet incet in nebunia “coolness”-ului? Habar nu am, cate-odata limita e atat de subtire incat devine insesizabila. Si ce mai conteaza daca este sau nu “cool”, daca faci un rahat pentru ca il face toata lumea, cand exista acel mirific amor al artei pe care il invocam cu totii cand tipam ca sa ne-auda aia de jos “Americanii-s de vina/Futu-i in gura sa-i fuuuut!”. Cate-odata ma simt ca si cum traiesc intr-un Hotel Cismigiu, asa de gri si sfaramata mi se pare lumea, nu stiu ce legatura are lumea mea gri si sfaramata cu chitarile si alte accesorii adiacente, si pana la urma, de unde am pornit, si unde vreau sa ajung?

Ma uitam ametita la fumul care iesea dansand lasciv dintr-o tigara asezata pe marginea unei scrumiere, auzeam rasete, comentarii acide si lipsite de sens, copilarie, eu, noi, gasca noastra, perioada mea iubita de “rebeliune”, o vara, doua veri…ma intreb cand a trecut timpul… Ma intreb de ce am ajuns de la chitari si nuante ale modei cotidiene la trecerea ireversibila a timpului, ca sa folosesc un cliseu de la romana… Nu mai inteleg nimic, usor usor ma pierd in detalii, mai conteaza ceva? MAI CONTEAZA CEVA? As vrea sa tip, as vrea sa ma bat cu pumnii in piept si sa tip, apoi sa rad isteric, satanic, sa ma asez in pat si sa dorm, sa ma trezesc cand toate astea nu vor mai fi; as vrea sa fiu din nou copil, uneori…

Am vazut multa lume cantand la chitara, am vazut ca e la moda sa canti la chitara, fenomenul s-a imprastiat mai ceva ca SIDA; e la moda sa stii chitara, nu? Uite ca ma prind si eu de niste chestii! Nu, nu sunt batuta in cap, deci da, e la moda… Sa fim seriosi, mereu a fost la moda sa stii chitara, atata timp cat intelegi muzica… Acum, ce as putea sa mai scriu eu aici ca sa nu fiu inteleasa gresit? Hai Diana, stiu ca poti sa te gandesti, stiu ca poti, hai nu rade, hai stoarce-ti creierii…Da cred ca poti pur si simplu sa spui ca “da frate, e misto sa stii chitara”, deci, da frate, chiar e misto sa stii chitara… Unde ramasesem? A, da ma plangeam la voi ca nu s-a lipit de mine chitara, deci, toata insiruirea asta groteasca de cuvinte se datoreaza frustrarilor mele de artista ratata… Asta ma face mai putin “cool”? Da-l dracului de cool, mai razi si tu putin…

E o conversatie idioata dintre mine si mine, eu fac misto de mine, si numai eu am voie sa fac misto de mine,  daca indrazneste altcineva sa faca misto de mine, ma supar! Nu stiu cum se numeste fenomenul asta, are si el un nume, dar nu imi vine acum. O sa o iau pur si simplu ca pe o maladie a firii umane…

Acum tac, as vrea sa cant la chitara, as vrea sa bat la tobe, as vrea sa fumez o tigara, as vrea sa invat mai mult, as vrea sa nu mai treaca timpul atat de repede, as vrea sa ma culc si sa ma trezesc intrata la facultate, as vrea sa imi iau haine noi, as vrea sa nu mai repet atat de obsesiv “as vrea”, si in final, as vrea sa…uf, mi-am  pierdut ideea…nu mai conteaza…

Nimic nu mai conteaza… Vorbeste somnul, cafeaua, viciul, nu vorbesc eu…eu sunt imateriala de fapt, sunt un fum, o bucatica de ceata, o scama in poezia lui Arghezi, o picatura de saliva inghitita cu o muscatura dintr-un mar nespalat. Eu sunt expresia imateriei…asa ca lasati-ma in pace, vreau sa ma culc si sa dorm…

Tags : chitara, oameni, pana mea, variatii pe tema

Nu am fost niciodata o dansatoare minunata, ba chiar pot sa spun ca in arta asta, sunt anti-talent, calc pe picioare, ma impiedic, cad, tot tacamul, ce sa mai. Dar am adorat intotdeauna dansul, dansul ala frumos cand il privesti, care iti transmite o poveste de iubire prin miscari si muzica, Dirty Dancing, mai exact. Si acum o sa intelegeti de ce am inceput un post despre dans. Pentru ca, ei bine, l-am adorat mereu pe Patrick Swayze! Si in general toate filmele in care a jucat (Ghost, North and South, Beverly Hills,  Point Break etc). Patrick Swayze e bolnav de cancer, o ste toata lumea, la cata valva s-a facut in presa. Am vazut recent niste fotografii cu el in care era complet schimbat, si m-am intristat, sa vad cum un om atat de frumos a slabit si a imbatrint atat intr-un singur an. Dar ce apreciez la el, este faptul ca are puterea sa lupte, ca nu dispera si isi doreste sa invinga boala, si asta spune multa despre caracterului lui! Dar nu o sa vorbesc despre boala lui Patrick azi, o sa vorbesc despre un film care imi place la nebunie, si care il revad de fiecare data cand am o cazia: Dirty Dancing.  Prima data am vazut filmul la Bucuresti, la Lucia, cred ca aveam vreo 12 ani si m-am amorezat imediat, mai ales ca povestea era atat de frumoasa, si ma regaseam atat de mult in persoanajul Baby.  Normal, ca orice pustoaica speram sa gasesc un Johny sa ma invete sa dansez pe ritmurile vietii si ale iubirii, plus ca eram la fel de neindemanatica, de neinitiata ca si personajul principal.  De atunci, mi se intampla din cand in candsa ma apuce  un chef nebun sa revad filmul si sa ascult soundtrack-ul, pentru toata incarcatura aia afectiva pe care o contine, pentru toata generatia aia pe care o reprezinta filmul in sine, generatia aia rebela, generatia care a spus “Da frate, se poate si asa!”, care nu numai ca a pus bazele muzicii rock’n'roll eliberandu-se de orice restrictii sociale, dar  a avut curajul sa se revolte! Filmul asta mustese revolta, musteste de vise care urla sa fie implinite; pentru mine asta inseamna Dirty Dancing, nu e numai un film frumos, cu o poveste superba de dragoste, nu, Dirty Dancing e povestea unei generatii care a avut curajul, intr-o lume plina de formalitati, sa isi urmeze visul, care a inventat concepul acela atat de uzat in zilele noastre de “American dream”. Nu e oare Johnny imaginea rebelului neinteles, pururea tanar, frumos ca un diavol si razvratit impotriva sistemului? Poate vad eu prea multe intr-un film care mi-a marcat prima adolescenta, dar eu asta simt!

Ador scena aia cand Baby intra in locul interzis pentru turisti, ca o Eva ce musca din fructul oprit, pasind parca intr-o alta lume, tocmai ea, pustoaica protejata de toate rautatile lumii si care viseaza ca intr-o buna zi va salva Africa de foame, fata in fata cu realitatea, cu promiscuitatea in care se zbate “plebea”, dansul acela murdar al “staff-ului” si intrarea lui Johnny,  coregrafia alaturi de partenera lui cea frumoasa, miscarile lor absolut perfecte, povestea de dragoste pe care parca o traiesc pe ritmul muzicii, reusind sa creeze, prin dans, impresia ca ar fi un cuplu. Asta mi se pare remarcabil. Si Baby sta si ii priveste perplexa, uimita, si peste masura de incantata. Absolut superba imi pare scena!  Felul in care o ia la dans dupa ce isi termina numarul, surpriza ei ” adica vrea sa danseze cu ea? De ce tocmai cu ea? Ea nu stie nimic!” pare sa spuna Baby in momentul acela. Apoi miscarile ei naibe, siguranta lui, din nou miscarile ei nereusite, felul ciudat de a fi in ipostaza partenerei lui de dans si frustrarea de a nu reusi pe deplin.

Lectiile de dans, “This is my damn space, this is yours, get it?”, chimia, Baby dansand de una singura, dansul in apa, electricitatea ce creste pe masura ce se cunosc din ce in ce mai bine, felul in care il imita dupa ce devin un cuplu.  Si dasul lor final, cand ea “creste”, devenind o persoana matura, care a avut curajul sa isi ia viata in propriile maini. El ii ia apararea “Nobody puts Baby in a corner!” si o prezinta ca fiind ” Ladys and geltleman, miss Frances Houseman!”  reusita sariturii, ea sfioasa, mama ei acceptand situatia, chiar gandindu-se ca ar semana cu ea, figura resemnata a tatalui.  Da, stiu, tipic hollywoodian, dar totusi, atat de frumos! Un classic…

(Now i’m crying!)

Tags : Dirty Dancing, film, Muzica, Patrick Swayze, rebel, rock'n'roll

Nu sunt nici in cea mai perfecta stare pentru a scrie, dar uite, pentru ca nu am mai postat nimic for days am zis sa fac un mic efort. Deci, post la minut:

*oboseala psihica pot sa spun, BAC-ul bate la usa, admiterea il urmeaza si ea, eu am senzatia ca nu mai stiu nimic, ma simt micuta, micuta si pierduta in spatiul cosmic.

*trebuia sa scriu un post lung despre experienta de la Calarasi, dar nu am chef, si pana la urma nu mai pot sa comentez nimic pentru ca ne-au dat premiul intai, desi domnul actor  presedinte al juriului ne-a criticat mai mult pe noi, desi ne-am enervat mult, mai ales eu, (ca, deh, pana nu face Diana o criza de nervi nu se simte bine, oriunde s-ar duce :). Cu alte cuvinte, o scutez atat cat pot. Am fost la Calarasi, la un concurs de teatru, mima, piese de teatru scrise intr-o jumatate de ora, fluturi,pisici si soricei, buburuze meduze si alte printese.

*am reusit performanta de a raci de doua ori intr-o singura luna, e o chestie si asta, nu?

*de cateva zile ma obsedeaza “gray or blue” a lui Jaymay, si o ascult peste tot, am inceput sa ii invat versurile de atata ascultat (bine ca nu am vinil ca altfel se zgaria placa de atata gray or blue)

Si in final, ati ghicit:

P.S. nu e genul meu sa scriu posturi scurte, i know, dar o sa ma revansez cat de curand

Si eu un fan ahtiat dupa ska, dupa punk, rock, si in general muzica buna. Sunt adoratoare de ska-punk romanesc, in special de E.M.I.L. si astept de ceva timp sa scoata ceva nou. E-adevarat nu am cumparat albumele in original, deci nu sunt chiar polliticaly corect, dar mi-am promis sa incerc sa ajung la concertele lor “cand oi fii in Bucuresti” (locul ala unde umbla cainii cu covrigi in coada), si mai ales sa imi cumpar albumele lor, ca sa pot sa ma numesc si eu fac declarat E.M.I.L. .  Pana atunci astept, mai ascult muzica piratata, ca na, asta-i sistemul (sper sa nu ma aresteze cineva ca “dau pe post” din casa). In fine, azi caut pe youtube sa mai ascult cate ceva, cand dau peste frumuseste de melodie noua scoasa de ei, ma uit mai bine, inca una. In concluzie, sunt foarte fericita. Luati de ascultati:

E.M.I.L-Vis in soapta

E.M.I.L.- Raman la fel

Tags : E.M.I.L, new release, raman la fel, vis in soapta

Drag auditoriu, ce ma fac eu cu geografia? Ce ma fac? Ce ma fac? Cam asta e intrebarea pe care mi-o tot pun de ceva zile incoace. Si raspunsul ar fi simplu si firesc: “pai ce sa te faci, te pui cu burta pe carte”; adica iau cartea, o pun pe pat si ma asez cu burta pe ea? Sau cum altfel?! Da, complicat dragii mei, complicat ca de obicei, numai probleme in viata asta de zi cu zi, tre’ sa dai din coate, sa raspunzi corect and te asculta, sa nu raspunzi la aia care iti zic chestii urate, se iau de tine aln-dala, ca sa se simta ei importanti, etc… Mama zice ca asta se cheama diplomatie, eu zic doar ca m-am saturat. Vreau sa termin odata cu tot circul asta numit asteptarea BAC-ului, pentru ca produce depresii, lipsa de chef, mai ales cand vine vorba de invatat. Vreau sa se termine, si mai e asa de mult… Cred ca v-am zapacit cu problemele mele legate de BAC-ul ce se apropie cu pasi repezi de mine, si e normal, sunt clasa aXIIa, supotati-ma, ca oricum nu scriu des, si oricum nu prea ma cititi, si ce mai conteaza, imi vine sa renunt la blog. Dar am datoria morala (si financiara, ca doar am mai platit un an la domeniu) sa continui. M-am saturat/plictisit/enervat, parca nu mai are nimic acelasi farmec, totul se intampla, si atat.  Ma simt ca o euglena verde, ca o amiba, ca un microb… Inca nu am reusit sa ma trezesc la timp pentru prima ora, bine macar ca ajung la cea de-a doua, e o performata, desi in continuare se comenteaza pe chestia asta. Ma enerveaza genul ala de oameni care ii freaca grija de ce fac altii, care se baga in seama asa de amorul artei; zau, i-as jupui de vii, spanzura, transa etc. etc. etc. Am reinceput sa ascult muzica! Adevarul e ca numai asta mi-a mai ramas, o ultima placere ascunsa. Si mi-era dor sa ascult niste muzica buna, pentru ca am facut o pauza destul de mare. Si chiar imi lipsea muzica mea, din vremurile mele de “razvratire”, cum imi place sa le spun, sau ma rog, din vremurile mele frumoase, de prin clasa a10a-a11a si nu numai. Incepusem sa o iau razna, sa simt ca imbatranesc! Nu realizam ca motivul pentru care imbatraneam era lipsa unui “ceva” ceva esential-muzica… Si ce bine si frumos e sa dai drumul la muzica si sa o lasi sa mearga, sa savurezi voci, chitari, tobe, bassi si versuri…it feels good, blody good La final, doua melodii super dragi mie, pe care le ascult in prostie acum : Maria Magdalena Danaila- Ce mai faci?

Emeric Imre-Nebunul de alb (versuri Adrian Paunescu, of course:)

“I-aud prin batalii din vreme-n vreme

Ostasii garzii tale ti se-nchina

Iubita mea cu foarte mari probleme

Cu chïp slavon sď nume de regina”

Tags : geografie, Muzica, regina

Nu am mai pus de mult ceva muzica, asa ca va dau acum ceva dragut sa va incante, o melodie peste care am dat cat se poate de intamplator si mi-a placut foarte mult, mai ales ca o cheama ca pe mine

E incredibil cat de repede trece timpul, parca ieri eram la inceputul vacantei si zburdam la gandul celor 2 luni jumate de stat degeaba. Si acum, ma trezesc ca sunt numai doua sptamani ramase pana la inceputul scolii. Mi-am intrat intr-un program din ala extrem de plictisitor, de sfarsit de vacanta, gen: ma culc la 3-4 dimineata, ma trezesc pe la 1, ma uit la televizor, cum faceam cand eram mica in diminetile de week-end, cand ma trezeam cu noaptea in cap sa prind Pokemon, sau Conan, sau mai stiu eu ce desene dadeau la T.V. pe vremea aia. Apoi mananc ce gasesc prin frigider, da…micul dejun pentru mine, pranz pentru oamenii normali :)) Mai ard cateva ore in fata calcului, pe mess, bloage, travian etc apoi ies afara. Incep incet-incet sa ma simt ca o bunicuta, cu un program strict, de la care nu se abate cu nici un chip. Dar in acelasi timp nu vreau sa inceapa scoala, pentru ca mi-e frica, mi-e frica de mor de anul ce vine, de teste, de predat ca la balamuc, meditatii pentru bac si facultate, etc. Plus ca nu stiu daca o sa ma duc unde am trancanit de 3 ani de zile ca ma duc, adica la jurnalism sau la limbi straine; sincer, sunt complet debusolata, speriata dar in acelasi timp nerabdatoare, sa treaca mai repede anul asta, sa ma trezesc in iunie 2009, ca mai am putin si incepe bac-ul, ca nu stiu nimic, dar sa treaca, cum zic astia care au scapat de el, de parca nici nu a fost, si apoi sa termin si cu facultatea, sa ma vad studenta, nu conteaza la ce, important e ca la anu’ pe tmpu’ asta o sa fiu mai linistita decat am fost vreodata…

Pana atunci am inceput sa adcult radio, mai ales dupa ce tata mi-a sters toata muzica din calculator (pentru ca nu e calcu meu personal, il impart cu tata) si uita mereu sa imi aduca cd-ul pe care mi-a pus muzica aia.

V-am tot amagit ca o sa va povestesc cum a fost la mare, ca tot am fost plecata o saptamana si oricum nu mai scrisesem pe blog de nu mai stiu cand. Pai cum sa fie, a fost superb, am avut vreme frumoasa, si cel mai important e ca a fost prima mea iesire in lume fara adulti prin preajma, am fost cu o gasca de nebuni, cu prietenii mei, cu care ma cert tot timpul, cu care m-am certat si pe acolo, in special din cauza dusului (alexa stie :P), din cauza ca eram prea imprastiata, ca uitam sa strang masa, ca mi-era lene, bine, la toti ne cam era lene, e ceva normal. Am fost si prin Vama, for the first time, si mi-a placut foarte mult, desi era mult mai populata decat ma asteptam, desi credeam ca e sigurul loc unde nu o sa dau de cocalarime, sau de manele, sau tipi cu “scule de masini”, veniti cu pitzipoanca din dotare “in vama, ca e cul”. A trecut un specimen din asta pe langa noi, cu un Bring Me a Woman, cum zice boyfriendu, si a fost foarte interesant sa privesti reactia celorlati la aparitia lui, bine ca a avut bunul simt sa opreasca maneaua :).

Sa revin insa la Vama, nu am luat la rand toate localurile de pe acolo, am fost in treacat pe la Pirati, un local foarte misto, cu muzica buna, care nu lipseste din Vama, misto amenajat, etc. boyfrindu il stie mai bine, ca el e mai vechi pe-acolo. Stuf-ul, superb, misto ideea cu totemul cu bec amplasat in mijlocul plajei, oameni care se simt bine, plete, hippioti, dans pe plaja. Ce mi-a placut foarte mult a fost ca te simteai ca intr-o familie, era ca si cum te cunosteai cu toata lumea. Am inteles ca fenomenul se intampla decat in Vama si numai in Vama, in localurile din Bucuresti devin toti fitosi. Informatie tot de la boyfrind
Am mai fost si pe la Comandante, unde au facut un foc super misto…pana a cazut, pentru ca nu aranjasera bine lemnele, in orice caz, a fost misto pana la urma, pentru ca era ingrozitor de frig, si noi eram imbracati de promenada. Am stat acolo pe nisip, si am ascultat abba, boney m, alice cooper, patrice etc, si ne-am incalzit la foc. A fost super, super, super!

Ce mi-a mai placut? Pai bazarul bineinteles, sau nu stiu daca sa ii zic bazar, dar pe strada aia principala erau standuri si standulete cu tricouri, briz-brizuri de inspiratie rock sau hippie, gentute, erau si doi tipi care cantau la chitari, altii faceau codite din alea infasurate cu ata. Mi-am facut si eu una, si mi-am luat si o traista de care sunt super incantata, si un tricou cu Bart Simpson.

So, cam atat pentru azi, deja v-am zis prea multe

Tags : mare, Muzica, people, rock, soare, vacanta, vama

Nu sunt genul care sa preia posturi de pe alte bloguri, dar am dat in seara asta peste ceva care mi s-a parut extraordinar. O biografie a trupei Kelly Family, trupa despre care nu stiam decat ca <<sunt aia de canta “I’m in love with an alien” si inca vreo doua melodii>>.

Ce m-a socat, in primul rand nu vazusem nici macar un videoclip al lor ( imi placea ce cantau, ceea ce stiam din muzica lor de fapt, pentru ca din ce am citit au o discografie foarte vasta), si cand am dat drumul la un filmulet preluat de pe youtube cu o melodie interpretata de doi din cei mai tineri membrii ai trupei, Angelo si Paddy am ramas cu gura cascata sa vad doua figuri absolut angelice, par blond, ochi albastrii, privire de caprioara, si cand au deschis gura sa cante niste voci puternice, masculine. Contrastul acela dintre aspectul fizic si voce, de-a dreptul frapant. Apoi, nu stiam ca au o asemenea traditie, de 30 de ani si mai bine oamenii astia canta, si <<considera muzica “o datorie de onoare”>> dupa cum spune kossfire.

Apoi mi-a placut foarte mult cum cantau cu totii pe scena, se vedea ca sunt dedicati pasiunii lor, muzica, se vedea ca se simteau bine acolo, cantand impreuna, fara sa le pese cine este bagat in fata, pur si simplu cantau si se simteau bine impreuna cu publicul.

Si nu in ultimul rand ar trebui sa spun ca aveau un look absolut superb, hippie imbinat cu gipsy si stilul traditional spaniol. Superb!

In fine, nu va mai plictisesc cu impresiile mele, va las cu articolul absolut genial si va dau si clipul cu Angelo si Paddy.

Ma surprinde sa vad din ce in ce mai multi pretinsi ”rockeri” infierand ”cu maine proletara” trupe ale anilor 90′ precum Kelly Family pe motiv ca ”erau ca RBD azi”. Nu va suparati, dragi pustani ai epocii Linkin Crap dar sa faci o astfel de afirmatie inseamna sa treci acea granita fina dintre ignoranta si prostie.

Evident, Kelly Family au avut partea lor de pustoaice plangande, partea lor de costume traditionale spaniole si partea lor de piese cheesy (una ar fi Children of Kosovo, cover dupa alta piesa de-a lor ”When the last tree”). Faptul ca la concertele lor veneau oameni din toate categoriile sociale si de varsta se bazeaza pe o logica simpla : Trupa nu era inscrisa la nicio mare casa (comerciala) de productie, ei bazandu-se mult pe show-urile live pe care le dadeau in special pe stadione si in spatii foarte largi pentru a pastra scazut pretul biletului.

Sa trecem totusi prin istoria unei trupe plasata de multi (inclusiv de reviste americane precum Rolling Stone) in topul celor mai influente trupe ale tuturor timpurilor. Afirmatia poate parea hazardata dar sper sa va conving in continuare ca asa este. Trupa asta mi-a incantat copilaria si remarc acum, cu tristete ca lipsa unei case de discuri puternice aproape a sters din memoria colectivaaproape 40 de ani de existenta ai trupei (desi in Germania si Spania, membrii ramasi inca se bucura de succes).

Cum wikipedia este extrem de saraca in informatii despre trupa si mai si greseste anul de infiintare m-am decis sa folosesc multiple alte surse pentru a crea un singur articol cat mai apropiat de adevar si completitudine. Kelly Family au aparut ca trupa de muzicieni stradali in anul 1967, formula care i-a consacrat pe scena europeana in anii 90′ avand membri din a treia generatie Kelly.

Nu are rost sa insist asupra perioadei 67-80′ cand trupa nu era o trupa in adevaratul sens al cuvantului. Emigrand din SUA in 1966, Daniel Kelly (Papa Kelly) si sotia sa au ajuns in Spania. Inspirati puternic de traditiile zonei in care se mutasera, cei doi au devenit artisti stradali , ulterior cantand in taverna infiintata de ei in orasul Pamplona. Genul abordat, daca se putea numi asa, era un folk-celtic influentat puternic de country-ul american si putin de muzica tiganeasca. Cei doi erau acompaniati de patru dintre copiii lor, copii care au devenit ulterior bazele formatiei internationale Kelly Family. In 1976 au avut primul turneu european. Nu se poate spune ca au cantat in cine stie ce mari spatii de concert insa acest turneu a fost startul, acel start de care are nevoie orice trupa mare.

Inceputul anilor 80′ (de fapt chiar anul 1980) a insemnat succesul international si transformarea Kelly Family dintr-o ”banda de muzicieni” intr-o trupa. Primul no.1 hit in Germania si Olanda, David’s Song (Who’ll come with me) beneficia de un flaut foarte bine plasat si de combinatia dintre vocea bizara a lui John Kelly, pe-atunci in varsta de 11 ani (avea un accent puternic irlandez).Muzica este scrisa de Vladimir Cosma, un roman care a facut Conservatorul la Paris Ulterior , in varianta refacuta a piesei, vocea principala a fost preluata de Paddy Kelly, uneori si de alti membri. Albumul ”Wonderful World” din 1981 a fost primul mare succes de casa.

Trupa a continuat sa produca hituri (vreo 4 in acea perioada) si a plecat intr-o serie de turnee extinse. Prin 85′ si-au facut si propria casa de productie si au scos niste albume compilatie ( Casa de productie care exista si astazi ca afiliata a BMG Music Germania. ). Pana in 1988 au sustinut si turnee in Statele Unite unde au avut un impact neasteptat.In 1988, Kelly Family au luat o pauza de cantari si de aparitii publice. Succesul lor debutase si cu o tragedie, anume cu moartea a doi dintre membrii originali, a sotiei lui Papa Kelly (Papa Kelly care a paralizat ulterior) si a unui unchi violonist. Ultima dorinta a Barbarei Kelly se pare ca ar fi fost acel ”Keep on singing” inscris pe costumatiile de scena ale membrilor KF. De remarcat este ca membrii KF ramasi considera si acum muzica ”o datorie de onoare”.

Si iata cum ajungem usor la formula finala Kelly Family, ultima care a avut succes si cea care a vandut milioane de albume. John Kelly, al doilea ca varsta dupa Kathy ajunsese in acest moment coordonatorul trupei impreuna cu Jimmy Kelly, principalul chitarist. In perioada 1993-2000 trupa scoate albume care nu numai ca raman in topurile europene cu saptamanile dar ajung si la blamatul MTV, care pana atunci nu se aratase prea interesat de folk. Albumele Wow (1993) , Over The Hump (1994) , Almost Heaven (1996 - considerat unul dintre cele mai bune albume ale anilor 90) , Growing up (1997) si From Their Hearts (199 sunt probabil cele mai bune din intreaga lor cariera. Daca la inceput John Kelly pastrase majoritatea partilor vocale pentru el, treptat ele au inceput sa fie preluate de duetul Paddy Kelly si Angelo Kelly. Trupa avea noua oameni in mod constant (unsprezece in unele turnee), toti membrii ai familiei, iar Angelo si Paddy ajunsesera deja un simbol. Cele doua voci s-au facut remarcate in prima parte pe piesa ”Angel” (1992), piesa la care Angelo , in varsta de 7 ani atunci, plangea de fiecare data in turneele live. Paddy este recunoscut pentru look-ul sau , similar cu cel al unui nobil spaniol (par lung si cret, imbracaminte de epoca) si pentru piesa ”Fell in love with an Alien”, devenita un mega hit MTV.

Ca sa realizati putin impactul trupei in acea perioada ar fi indeajuns sa spun ca familia Kelly a cantat la Viena in fata a 250 000 de spectatori si ca a fost printre primele trupe care au cantat la scena deschisa (20 000 de oameni) in China anilor 90. Faptul ca toti aveau parul lung si purtau costume traditionale sau de epoca i-a facut foarte usor de recunoscut si le-a creat un brand distinct. Nici nu era greu sa-ti dai seama ca veneau Kelly Family cand vedeai 9 oameni pe scena.

Perioada respectiva a culminat cu lansarea unui dublu CD Best Of in 1999 ce cuprindea o parte din hiturile trupei din anii 80′ si 90′ : Angel, David’s Song, Fell in love with an Alien, Ares Qui, When the Boys come back to town, Roses of Red, Santa Maria, Because it’s Love, I can’t help myself , One More Song si inca vreo paisprezece piese.

De insistat ar fi asupra pieselor in spaniola precum ”When the Boys come back to town” si ”Ares Qui” , piese inspirate de muzica din Pamplona si asupra pieselor ”I can’t help myself” (cantata numai de Angelo si Paddy) si ”One More Song” (care le anunta finalul). Despre Fell in Love with an Alien nu are rost sa mai spun nimic : oricat de soft sau ciudata ar parea pentru unii piesa , ea ramane o melodie clasica.

Finalul anilor 90′ s-a lasat cu milioane de albume vandute, stadioane pline dar si cu o depreciere a imaginii in randul fanilor datorita zecilor de concerte umanitare si a plecarii lui John Kelly in urma unor certuri. Cu o baza de fani din ce in ce mai disipata trupa a incercat sa se relanseze in 2002 cu albumul ”La Patata”, in formula de sapte (fara John si Kathy) . Albumul a avut succes in Germania si in tarile vecine insa amanarea lui si disputele dintre membrii ramasi l-au facut sa ramana un album nepromovat. Intr-o formula de numai cinci oameni (formula in care au vizitat si Romania) , Kelly Family au facut o ultima incercare de a-si promova muzica prin albumul ”Homerun” din 2004. Albumul a beneficiat de cateva piese puternice precum ”Carry my soul” , ”Babylon” sau experimentalul ”Flip a coin”. Desi a avut succes imediat dupa lansare, plecarea lui Paddy Kelly, devenit frontman-ul trupei in lipsa lui John (de altfel Paddy era si cel mai cunoscut membru) a insemnat sfarsitul Kelly Family. Un sfarsit asteptat dupa mai mult de 30 de ani de existenta.
Formula de noua care i-a consacrat consta in :

-Kathy Kelly (Cu bandana pe cap - bruneta, grasuta. A fost cea mai in varsta din trupa si a avut si cea mai buna voce feminna. I se putea auzi vocea pe piesele din anii 80′, pe Alien si When The Boys Come Back to Town. A cantat multi ani ca soprana)
-John Kelly (Stanga sus in fotografie. Primul care a plecat din trupa in 1999 in urma unor conflicte cu Paddy. A format impreuna cu sotia sa, soprana Maite Itoiz un duet de muzica celtica-experimentala si a scos albumul ”The Secret Forest” in 2006. Vocea i se aude pe piesele de la inceputul anilor 90′ precum ”Santa Maria”, ”I will be your bride” si pe mega-hitul ”Nanana”)
-Patricia Kelly (Unul dintre membrii care a ramas pana la capat. Si acum canta pe la diverse ocazii si scrie la ziare locale. Se ocupa mai mult de familie. In poza este in stanga, cu ”instrumentul in mana”)
-Jimmy Kelly (Chitaristul principal al trupei , dreapta jos . A fost primul care si-a tuns parul si a plecat prin 2003. Pe moment canta folk si are turnee in Germania, de multe ori urmat de Kathy Kelly. Se intelege inca bine cu fostii membrii ai trupei. De remarcat sunt si piesele in care se aude vocea lui precum Why Why Why sau Rock’n Roll Stole My Soul - are o voce guturata , similara cu a primilor cantareti de blues.)
-Joey Kelly (In dreapta sus, are chitara pe umar. Probabil membrul cel mai ”constant”. Pe moment se ocupa de pasiunea lui, ciclismul extrem. Inca mai apare la ”cantari”.)
-Barby Kelly (A fost unul dintre elementele care a facut sa mai exista KF in perioada 2000-2004. Timida dar foarte talentata (multiinstrumentista) - in poza, stanga jos)
-Paddy Kelly (Dreapta-sus, ultimul din poza. Frontmanul trupei pentru multi. Vocea lui se poate recunoaste usor pe pieste precum One More Song, Fell in Love With An Alien, Mama si Because It’s Love. Si-a tuns la randul sau parul in 2002 si s-a apucat de ciclism si atletism impreuna cu Joey. Adorat de fane si considerat destul de antipatic de fostii membrii, Paddy a ales sa renunte la muzica dupa un album solo in 2005 si sa se retraga la o manastire unde in prezent studiaza filosofia si teologia. Militeaza pentru drepturile omului si se presupune ca se va intoarce in curand la prima lui pasiune desi nimic nu a fost confirmat)
-Maite Kelly (Grasuna, foarte energica. Inca mai canta cu Angelo si selectiv cu alti fosti membri. Era un fel de simbol feminin al trupei datorita interactiunii cu publicul. In centrul imaginii)
-Angelo Kelly ( Cel mai tanar din trupa, in poza tine doua bete de toba in mana. S-a preocupat mai mult de cariera solo dupa 2002 insa a ramas in trupa. Ramane cunoscut pentru piesele Angel si ”I can’t help myself”. A fost si singurul care a inceput sa poarte ochelari dupa o perioada)

Cred ca asta rezolva si raspunsul la intrebarea ”Where Are They Now ?”. In 2006 si 2007 au existat intalniri ale fanilor care cereau o revenire la formula initiala Kelly Family, la cea de 11 din anii 80′ sau la cea consacrata, de 9. In 2007 au existat cateva concerte in formulat : Patrica Kelly, Kathy Kelly, Maite Kelly, Joey Kelly, Paul Kelly si se pare ca in curand si cu Jimmy Kelly.

Moartea lui Daniel Jerome „Dan“ Kelly aka Papa Kelly in 2002 a marcat si sfarsitul efectiv al trupei, ultimul album fiind mai degraba un album produs de Angelo, Paddy si Maite decat de Kelly Family. Papa Kelly intre 84 si 94 ajunsese numai sa nareze pe albume, ulterior gasindu-se in imposibilitatea de a mai inregistra.

Desigur, multe din piesele lor par acum stupide sau simpliste insa vorbim totusi de o formatie de muzicieni din tata in fiu\fiica, multiinstrumentisti care puneau suflet. Asta a fost imaginea pe care si-a creat-o Kelly Family : Trupa cu suflet. Faptul ca niciunul dintre ei nu este multimiliardar ar trebui sa va spuna ceva.

Exista si acum oameni mult mai in varsta decat mine carora muzica KF le trezeste amintiri foarte placute.

Daca vreti sa stiti mai multe despre ei, gasiti articolul in original aici.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=ssv5qxZXFS0]

Tags : the kelly family fell in love