E urata, e urata rau si totusi nu e chiar asa de urata cum pare ca e. O asculti cantand, o asculti si nu o mai vezi niciodata urata, nu, nu ii mai vezi nici nasul mult prea mare, sau parul gras, blond, vopsit prost. Doar o asculti si ii vezi frumusetea interioara, ii vezi ochii lucind de departe, ii vezi iubirile transpuse pe muzica si razi.

Nu, nu e urata, pentru ca are ceva frumos din interior, in ciuda nasului, in ciuda pistruilor, in ciuda hainelor mult prea largi pe care le poarta si a gurii desenate ciudat deasupra barbiei. Ea e frumoasa, e frumoasa pentru ca stie sa fie frumoasa, pentru ca are o chitara in mana si stie sa iubesca intr-un fel in care tu nu stii. Ea canta traieste diferit, si toate astea la un loc o fac frumoasa. Vocea ei o face mai frumoasa decat orice fantezie. O vezi in toate ipostazele tale adolescentine, o admiri pentu muzica ei, o admiri chiar daca nu stii nimic despre ea, stii doar cantecele ei, si iti plac, pentru ca te  regasesti in ele, pentru ca e o tipa desteapta si talentata si stie sa transmita. Si tie iti transmite, toate iubirile ei neimplinite, toate bucuriile de o clipa si toata frumusetea unei vieti de hippioata care nu ii pasa. Pentru ca ei nu ii pasam, pentru ca ea e frumoasa, si lumineaza in jur in timp ce canta, si iti lumineaza si tie camera dezordonata din fereastra de youtube din care canta si tot canta de ore intregi, si tot continui sa o asculti.

Si iti place, si stii ca iti place, pentru ca te-ai chinut sa ii inveti melodiile, pentru ca stii “gray or blue” pe de rost;  nu mai stii “tatal nostru”, acum stii “gray or blue” si nimic nu mai conteaza, pentru ca ii intelegi muzica, si iti place, iti place pentru ca reiese ceva din muzica ei, si pentru ca pare a fi la fel de haotica si de nervoasa ca si tine. Si poate ca numai iti pare, dar si ciudata impresie ca iti seamana, te face sa o simti aproape, sa ii simti muzica mai aproape, pentru ca te face sa zambesti si pentru ca nu o gasesti pe nicaieri pe dc, si cu toate astea sapi youtube-ul ca sa dai peste melodii de-ale ei, ca sa simti ca e mai mult decat o vara atipica, ca nu te mai doare atat de mult prima vara atipica din viata ta. Ca sa nu te mai doara toate verile astea atipice care vor urma, pentru ca nu va mai fii o vara tipica, pentru ca atipic se va transforma in tipic, si e normal, pentru ca evoluezi, si stii asta, dar te doare… Te doare pentru ca stii ca pe masura ce cresti, lucrurile nu vor mai fii niciodata la fel, si stii ca atunci cand totul se va termina, cand vei reusi in sfarsit sa tragi prima gura de aer curat in piept, prima gura de aer dupa o lunga perioada de respirat greoi sau precipitat, prima gura adevarata de aer dupa atat de mult timp, atunci vei stii ca sa terminat… Si deja e aproape, finalul e aproape, ultima zi de copilarie, ultima zi dintr-o lunga etapa pe care ai inceput-o cu prima gura de aer respirata, dupa ce doctorul ti-a tras o palma la fund, ca sa plangi, prima bataie pe care ai primit-o vreodata in viata ta, primul scancet, toate astea au ramas in urma, de mult in urma, in negura amintirilor. Etape si etape care se termina si incep si iti sfasie sufletul in mii si mii de bucatele, si din toate nu raman decat  firicele de hartie arsa, care se dezintegreaza de cum le strangi intre degete…si muzica. Si bucatile de hartie se ingalbenesc, discurile cu muzica se zgarie, si peste toate se asterne praful. Si peste amintiri, peste iubiri platonice si peste banale raceli, si peste oameni se asterne praful ca sa devina in final pamant. Si viata e urata, si poate seamana intr-un fel cu Jaymay, poate ca si viata are nasul mare, si totusi are o frumusete din interior, si viata pare sa fie frumoasa si este frumoasa, daca stii sa o vezi frumoasa…Viata e doar o etapa, sau cum?

E ca o melodie care pluteste,  care zboara, care se joaca pe hartie…muzica se joaca pe hartie? Muzica se joaca scrisa cu note pe hartie, totul se reduce la note, la puncte insciptionate pe portative imense, ca in  viata, muzica e viata sau viata este muzica, sau toate se impaca intr-un fel sau altul intr-un vers alb dintr-o poezie de Blaga. Si de ce tocmai Blaga

Pentru ca imi voi amintimereu de Blaga, altfel decat il voi iubi pe Nichita Sanescu, pentru ca Blaga a fost la un moment dat o problema pentru mine, intr-o sala de clasa ca un amfiteatru, cu doi supraveghetori si cu necunoscuti in jur. Si n-am avut necunoscute ca la matematica, ci un mare si ilustru necunoscut, care a ras de mine din bucata lui de hartie, de foaie de examen, a ras de mine! Si cand am iesit am ras eu de el, si asa voi rade toata viata… Te iubesc domnule Blaga, desi nu te-am placut in liceu, desi poeziile tale expresioiste ma scot din sarite… Te iubesc domnule Blaga, desi esti mort de mul… si gata.

Ah, de-as putea sa iau o gura de aer, sa-mi trag sufletul si sa dorm fara sa ma gandesc ca am dormit prea mult, fara sa imi fac prea multe probleme…vreau sa se termine, sa se termine tot, sa se duca, sa rad, sa nu mai stiu nimic, de nimeni sa nu mai stiu nimic!

E greu, e tare greu si greul de-abia acum incepe… Ah, cum as vrea sa dorm un somn din cele profunde, adanci, apropiate de moarte, sa stau pe marginea prapastiei, si cand ma voi trezi sa fiu intr-o alta lume, sa fie bine, sa fiu odihnita, si sa ii am iar, pe toti aproape. Mi-e dor de multi, mi-e dor de oamenii cu care ma distram candva, mi-e dor sa fim iar toti, baietii sa cante la chitara, sa cantam toti, sa stau intinsa pe patura si sa ma uit sa o bucata de cer, sa o vad pe Dana jucand badminton  cu Mirela, pe Alexa cu palariile ei mari si cu sutienul cu imitatie de leopard dandu-se cu crema, pe Stefi si pe Ovi facand misto unul de celalalt, pe Bala iesind din apa ca o sirena si cantand “Stere” in gura mare, mi-e dor de Alex H. si de Dana, de Alex G. si de Mierala, mi-e dor sa ne povesteasca Alex de job-urile lui noi, de cand lucra ca “mercendaizer”. Mi-e dor de povestile cu iele ale lui Sax, de mistourile idioate pe care le facea cu Ovi si cu Alex. Mi-e dor sa ma invete Marinush sa inot, sa ne pupam printre pomi, sa ii aud pe toti vorbind despre  tutun pentru bong sau despre arome pentru nargilea. Mi-e dor sa fumez narghilea, sa dam furtunul ala de la unul la altul, sa fumez o tigara cu Beatrice si sa se uite Dana urat la noi, si noi sa ne uitam una la cealalta si sa radem, si Dana sa se supere mai tare, pentru ca in final sa ii treaca, pentru ca oricum nu are sorti de izbanda. Si mi-e dor de muzica din telefonul lui Bogdan, desi ma scotea din sarite cand ne punea house si trance, just because he liked it, acum mi-e dor, mi-e dor sa fim iar toti, sa radem, sa facem misto unii de altii si sa cantam la chitara, pe strada, sa cantam tare si fals “i will survive” si “pusca si cureaua lata” si ce naiba mai cantam. Mi-e dor de voi ma…mi-e dor de noi…

Gata…!

Tags : amintiri, frumoasa, jaymay, oameni, urata

Inca o zi pierduta, in care aproape ca nu am invatat nimic, de-abia daca am citit cateva pagini la romana si am reusit sa termin un tabel cu tari la geografie. Deci, oficial, sunt in pom, si stiu ca va plictisesc cu lamentarile mele stupide despre BAC sau povestile mele de pe “taramul crizei-criza examenelor”. Dupa cum spuneam, sunt in pom, si pomu’n aer, bag in mine ca o vaca (adica mananc) , din cauza stresului, bocesc cat cuprinde si astept sa treaca frumos timpul. Care zboara, si zboara si iar zboara, si eu nu stiu cu ce sa incep si unde o sa se termine, pentu ca totusi, mai e timp, si un strop de sperata ca poate nu o sa ma fac chiar asa de rahat cu nenorocirea aia de Admitere. Asta gandesc, in timp ce ma consolez, ca BAC-ul, conform spuselor celor mai mari, ar fi floare la ureche, dar eu stiu ca nu e chiar asa floare la ureche.

In concluzie, pana trece, o sa ii stresez pe toti ai mei cu “superbe” crize de panica si de plans (sunt de tot rasul, stiu)mancand mult, la fel cum am facut toata ziua,in special ciocolata (Milka…mmm)si alte prostioare ce mai imi cad in mana (now i’m a monkey).

Acum imi vine sa plang, intru in panica, ma gandesc ca am de invatat si eu stau si pierd timpul aiurea pe blog! Deci, pentru a evita o noua criza de plans, o sa va las. Gata pe ziua de azi.

In direct de pe frontul de lupta cu lenea, o zona mai periculoasa chiar decat Fasia Gaza, Razboiul din Irak si reahatul mancat de insusi presedintele Base (citit pe englezeste: Beis) la T.V., am transmis Eu Eulescovici, corespondent special de la scoala vietii. Deci va las! Pa!

Tags : Bac, Eu Eulescovici, merde

Intamplari, dorinte, frustrari si voluptate…oameni. Chipuri ce se pierd in timp, se estompeaza si devin una cu spatiul, raman in final cateva forme neclare pe un fond gri, si ceata, si fum si zambete falsificate de-a lungul timpului. Zambesti frumos si stii ca toata lumea iti va zambi multumita… E ca o lege a comensatiei, vinzi cateva iluzii pentru un zambet…

Cine te mai intelege cand preocuparile profane iau chip de arta, cand sacrul se transforma in ceva material, cand arta devine un balci al grotescului. Arta ca o sinecura a vietii. Apoi alte si alte fete ce se pierd in marea de minciuni, de firicele incalcite, de nemultumiri cotidiene si dorinti nemarturisite…

N-am mai vazut de mult marea, dar ma gandesc la ea in fiecare zi; de parca marea ar putea in vreun fel sa ma spele… Sa spele, sa stearga si sa te ridice cumva, sa o iei de la capat si oamenii sa nu mai fie rai…

Azi mi-am reconstituit din cioburi minuscule o lume pierduta, si cand am privit la final mozaicul, mi-am dat seama ca nimic nu va mai fi vreodata la fel, ca totul e pierdut si ramane doar un fel de prisma colorata de foste sperante, pe care sa iti plantezi unele viitoare, si pe fundal, aceleasi fete ingalbenite, aceleasi contururi pierdure si cateva pagini rupte dintr-o carte veche.

O fotografie in sepia…Iti schimbi viziunea asupra vietii apoi incerci sa traiesti asa; ma mint frumos vorbind unei scrisori la persoana a II-a. Persoana a II-a sunt eu…

Ma uit la oameni, ma uit si vad decat mormane de carne si fara suflet si fara minte…mormane de carne putrezita de lipsa elementarului efort al distinctiei intre bine si rau. Miros de mahala, telefoane vandute pe sub mana, manele, mici si petreceri abjecte. Aud glume proaste, expirate, fumate, glume ce continua a fi gustate cu placere de ei, de cei multi.

Fericiti cei inocenti, fericiti cei dobitoci, feritici cei ascultatori, dar oare a lor va fi imparatia cerurilor? Si unde oare se afla imparatia cerurilor? Si exista oare imparatia cerurilor sau e doar o plasmuire a omului din necesitatea de a gasi un raspuns in dilema mortii? Si suntem un imens semn de intrebare, si asemenea lui Faust ne afundam in necunoastre pe masura ce cunoastem mai putin…

Fericiti cei drepti ca a lor va fi imparatia cerurilor! Si unde se afla oare dreptatea? Sau conform alegoriei lui Orwell, unii sunt mai egali decat ceilalti? Deci egaliatea intre oameni e doar o utopie? Sau cum vine asta? Si oare sunt eu egala cu un profesor? Si oare sunt eu egala cu milionar? Sau este egal cu mine un cersetor de pe strada? Si daca da, in ce fel? Si daca cersetorul poseda un inalt grad de eruditie fata de mine, eu unde ma aflu pe scara valorilor? Eu unde ma aflu pe scara valorilor sociale? Eu cine sunt pana la urma? Ce sunt? Ce însemn?

Si pana la urma, ce sunt eu? Sunt un nimic cu pretentia de a fi cineva, curand ma voi sterge de pe fata pamantului si uneori ma doare realitea asta…

Si ce e dincolo de moarte? Vid? Si ce e vidul daca nu nimic? Si de ce ne nastem din tarana?

Eu m-am nascut din mama… As vrea sa ma intorc cumva inapoi, as vrea sa inversez procesul, as vrea sa nu mai fiu condamnata sa traiesc… Oare prima gura de aer doare? Am auzit ca doare, si de la prima gura de aer se ajunge la atatea alte guri de aer. Si atatea vorbe, si atatea nelinisti, si atatia oameni…

Si alte figuri se perindara in fata mea, intr-o lumina difuza, si ma intepara cu ace in frunte, dar nu simteam durerea, nu simteam durerea, nu simteam durerea, nu simteam nimic…

De unde incepe vidul? E intuneric in lumea celalata sau e lumina si verdeata ca in descrierile biblice? Si de ce ne nastem, de ce mai traim daca in final murim, si oare moartea doare?

Dar oare am sa mor degeaba?

Aud picaturi de apa cum lovesc insistent , pic! pic! pic! podeaua rece de piatra, iar pamantul se transforma in mal, iar apa cotinua sa cada, sa provoace un zgomot din ce in ce mai puternic si mai dureros, care se propaga in capul meu si nu ma lasa sa dorm, si nu ma lasa sa traiesc si nici sa mor si nu! nu vreau sa cunosc moartea si nici nu vreau sa stiu unde e si ma doare, ma doare penibilul pe care il voi simti cand voi sti ca nu voi mai mirosi nicidata teii infloriti… in curand or sa infloreasca teii si va mirosi peste tot a tei infloriti…

Candva erau vreo cinci tei in fata parcului, si vara, cand infloreau umpleau tot centrul de mirosul lor catifelat…si treceam uneori pe strada pe sub un nuc cu miros amar si cu nuci cazute sub el, strivite in picioare de oameni grabiti, si-aveam rabdare sa ii miros frunzele frecate intre palme si sa-mi imaginez o lume departe de vid si de clisee albastre cazute prin capete de monstrii stacojii… Atunci mi-as fi dorit sa se fi gandit cinvea sa faca un parfum cu miros de tei inflorit si nuc verde si amar, sa-mi dau cu el tot timpul, sa simt ca e vara mereu si toamna in acelasi timp, si sa strivesc in gand frunzele nucului meu cu gust de algocalmin. Sa-mi treaca durerea, sa-mi treaca viata mirosind a nuci si a tei inflorinti si sa nu ma mai doara. Sa imi strivesc cenusa cum striveam candva frunzele nucului cel amar si sa miros a om, sa miros a viata si a carti.

As vrea sa fiu o carte legata in scoarta de tei pe-o parte si scoarta de nuc pe cealalta parte, si cotorul, cotorul sa fie scris cu albastru azur si literele sa zmbeasca.

As vrea sa las in urma ceva mai mult decat ceata, as vrea sa însemn mai mult decat un copil prostut care scrie proza scurta si de cele mai multe ori lipsita de valoare, as vrea sa fiu ceva mai mult decat orgolii, ambitii si inrancenari. As vrea sa fiu un cuvant frantuzesc rostit din varful limbii de un copil necunscut, si mai ales as vrea sa fiu un nume de care se va mai auzi si peste 100 de ani de-acum incolo…. As vrea sa desenez, sa caut prin desene ceea ce nu gasesc prin scris, as vrea sa gasesc o forma evluata de fericire si sa ma pierd in ea…

Intr-o zi, am desenat un cerc si l-am ichinat perfectiunii… Apoi m-am culcat, apoi nu mai stiu ce s-a mai intamplat, caci era intueric in jur, si mi-era frica. Si as fi vrut sa spun ceva, as fi vrut sa citec, as fi vrut sa tip si sa cer ajutor, dar in zadar doream in cuget daca sufletul mi se lipse de spaima ca de un drog.

Si l-am mai desenat odata, pe el, pe CERC. L-am desenat in gand cu un compas improvizat pe nisip si am ingenucheat, si i-am cerut iertare, si am varsat, vai, am varsat lacrimi, cum mi-ai poruncit tu, in poeziile tale, si i-am cerut cercului iertare si am plans si am udat santurile din care se constituise cercul meu punitiv, si am plans,am plans pana s-a facut un iaz cu lacrimi sarate si murdare de mica si mare, si de pietre decolorate si alte dureri. Apoi m-am ridicat in picioare si am ras de el, de cerc, am ras de el si l-am negat.

Spune-mi, de ce nu mi-ai spus ca cercul se va supara pe mine daca il voi sfida? M-am asezat a doua oara in genunchi, am sarutat nisipul si pietrele, am creat o mare de lacrimi de data asta, dar in zadar, caci cercul, vai, cercul s-a suparat pe mine si nu ma va mai ierta in veci…

Spune-mi de ce m-ai lasat sa cred ca cercul iarta? Cercul nu mi-e nici mama si nici tata, si cercul nu vorbeste cu mine ci sta mut si semet ca un monument al perfectiunii. Caci EL este CERCUL, si are dreptul sa se razbune pe sfidarea mea copilareasca….

M-a certat cercul, ma certi si tu, ma lasa acum nu mai pot sa duc mult. Vreau sa moara si cercul, vreau sa mori si tu, vreau sa moara si ei si noi, si sa ramana ceva mai mult decat scrum…

Vreau sa mori si tu! Mori odata am zis, mori a nu stiu cata oara, cum ai murit mereu, cum ei murit de fiecare data! Ma lasa si te du, du-te departe si te pierde in frustrarile tale, le am si eu pe ale mele…

Nu mai imi pasa, ucide cercul, ucide omul, ucide-ma pe mine daca vrei, ucide universul, oricum moare singur singur; oricum murim cu totii singuri…

Mi-e somn si doare, si vreau sa ma opresc.

Zgomotul tastelor, zgomotul tau, zgomotul, ma oboseste, ma ucide…

M-am rugat ani la randul unei singure divinitati ca sa vi tu acum, poete…poete…ca sa vii tu acum sa imi spui sa imi cer iertare cercului, sa ma inchin lui ca unui Dumnezeu, imi spui sa imi lepad credinta si sa ma inchin cercului, imi spui sa cad in picioare in fata lui, si razi de mine… Crezi ca sufar de vreo forma inferioara de bigotism? Crezi ca ma pierd in ritaluri sacre? Tu crezi ca eu mai cred? Tu crezi ca mai pot sa cred dupa tot ce am vazut ca se intampla? Si daca eu nu mai cred, el de ce crede? Si oare, inr-adevar nu mai cred? In ce sa cred? Ce e credinta si de unde incepe? Si la ce se refera? De ce exista credinta? Ai o parere? O ai? N-o am …

Nu stiu raspunsul… Nu stiu!

Cercul m-a sunat candva, intr-o seara trista de mai sa ma intrebe ce mai fac. I-am spus ca bine si am vrut sa inchid, dar el a tipat ca vrea sa ma intrebe ceva. Cica: Vi la mine? I-am raspuns zambind: Vezi-ti de viata ta cercule, nu vin la tine, nu!

Tags : cercuri, intrebari, nichita stanescu

Dimineata ma trezeste zdranganitul electric de chitara al lui Kurt, as vrea sa mai dorm, as vrea sa nu il mai aud, as vrea sa taca dracului odata, sa ma lase sa mai dorm un pic. M-am gandit ca daca imi pun un cantecel simatic sa ma trezeasca, o sa fiu bine dispusa toata ziua… De fapt, nu da niciodata roade, orice as incerca, nu reusesc sa ma trezesc cu drag, nu imi place si basta, urasc sa fiu trezita din somn, nu neaparat trezitul, ci ieea ca suna o chestie la capatul patului si imi tulbura somnul, as ma ucide, de fapt.

Total fara de legatura de ceea ce am scris mai sus, de fapt, poate cu foarte putina legatura, adica, da, azi m-am trezit de dimineata, nu m-a trezit Kurt Cobain, nu mi-a spus ca “Smells like teen spirit”, din contra, m-a trezit mama, sa mergem la plantat de pomi, pomuleti, mai bine zis (vorba Dianei). Deci da, azi am fost mai eco decat toata ecologia, am facut poze si am si filmat. Poze cred ca o sa pun, daca nu o sa imi fie lene, bineinteles, filmulete, nu promit nimic…

Mi-a placut foarte mult ideea, mi-a placut sa vad ca cineva ia initiativa si cand spun asta ma refer la  Laura Pascu si  Jhonson, ca se face ceva si aici, in locul asta uitat de lume unde timpul inca mai pare sa aiba rabdare cu noi, ca sa il citez pe Marin Preda :).

Au fost si cateva vedete, adica Cheloo de la Parazitii (si cainele lui super simpatic, care semana cu patrupedul din The Mask), Gheorghe Gheorghiu cel cu pletele in vant, si stiu ca mai trebuia sa vina si Cabral, care nu a mai aparut, din pacate, pentru ca tare mi-ar fi placut sa il cunosc.

Ceeea ce mi s-a parut extraordinar a fost faptul ca au venit foarte multi oameni, din toate zonele tarii, ca sa planteze un pom la Lehliu! Mi-a placut ca scoala si liceul s-au mobilizat si ei si au adus elevi in fiecare zi de cand a inceput programul (adica de Luni), ca primaria s-a implicat si chiar au fost acolo cu totii, s-au preocupat ca actiunea sa iasa bine,  si all in a nutshell, actiunea s-a desfasurat foarte frumos, si civiliat; parca ar incepe o noua era, sa zic asa, in care vezi cu adevarat ca oamenilor le pasa de viitorul copiilor lor, de viitorul planetei si al aerului pe care il respira zi de zi.

De dimineata chiar vorbeam cu mama, cata munca pentru a planta un pomisor, pentru a-l face sa “se prinda”, sa il vezi cum creste in atatia ani si in final este taiat in cateva minute si pus pe foc. E mare lucru, deci, ca se intampla genul asta de actiuni.In continuare, niste poze de la fata locului:

Mai multe gasiti si pe blogul Laurei Pascu www.prcafe.com de unde este “furata” si ultima fotografie, pentru ca eu nu aveam nici una cu organizatorii!

Tags : oameni, plantare, pomi, voluntari

Nu sunt nici in cea mai perfecta stare pentru a scrie, dar uite, pentru ca nu am mai postat nimic for days am zis sa fac un mic efort. Deci, post la minut:

*oboseala psihica pot sa spun, BAC-ul bate la usa, admiterea il urmeaza si ea, eu am senzatia ca nu mai stiu nimic, ma simt micuta, micuta si pierduta in spatiul cosmic.

*trebuia sa scriu un post lung despre experienta de la Calarasi, dar nu am chef, si pana la urma nu mai pot sa comentez nimic pentru ca ne-au dat premiul intai, desi domnul actor  presedinte al juriului ne-a criticat mai mult pe noi, desi ne-am enervat mult, mai ales eu, (ca, deh, pana nu face Diana o criza de nervi nu se simte bine, oriunde s-ar duce :). Cu alte cuvinte, o scutez atat cat pot. Am fost la Calarasi, la un concurs de teatru, mima, piese de teatru scrise intr-o jumatate de ora, fluturi,pisici si soricei, buburuze meduze si alte printese.

*am reusit performanta de a raci de doua ori intr-o singura luna, e o chestie si asta, nu?

*de cateva zile ma obsedeaza “gray or blue” a lui Jaymay, si o ascult peste tot, am inceput sa ii invat versurile de atata ascultat (bine ca nu am vinil ca altfel se zgaria placa de atata gray or blue)

Si in final, ati ghicit:

P.S. nu e genul meu sa scriu posturi scurte, i know, dar o sa ma revansez cat de curand

Nu prea le am cu zilele de nastere, nu trimit mesaje de “La multi ani!” si nu sun decat anumite persoane ca sa le felicit pentru fericitul eveniment, si tocmai din cauza “maniei” asteia a mea de a nu schita nici un gest la aniversarI, am trecut fluierand si pe langa cei doi ani facuti pe data de 21 a ale lui martie de catre aceasta “pagina de viata”. Cu alte cuvinte, blogul meu a implinit 2 anisori, il punem cu intarziere, ce-i drept, sa sufle in lumanarele, ii cantam “la multi ani” si ii dorim la mai multi, ca asa se perocedeaza la ocazii speciale. Si pentru ca se obisnuieste a se “aminti” primul post, ar trebui sa fac si eu la fel, nu-i asa? Dar acum doi ani, la vreo doua luni dupa ce am creat blogul, oups, l-am sters din gresala (noroc ca aveam toate posturile salvate intr-un word) , si a trebuit sa il rescriu de la inceput. Deci nu stiu exact data de nastere a blogului meu, a ramas blocata undeva in negura timpului, asa ca, oficial, blogul meu s-a nascut pe 21 martie 2007, iar primul post oficial este acesta.

Tags : aniversare, blog

Vineri, 27 ale lui fevruarie, 2009 , Diana a mers la Bucuresti, zi importanta pentru viitorul subsemnatei, dupa cum urmeaza: aproape de capul ei, cu vizita la facultate.

Am descoperit America a nu stiu cata oara, am avut revelatie dupa revelatie, am vazut caini cu covrigi in coada si zambete…ok, ok, utopie, stiu, ar trebui sa ma trezesc din visare, dar putina autoironie nu strica din cand in cand.

Deci, sa o luam cu inceputul, vineri am fost la Capitala, cu scopul precis de a ma interesa de prestigioasa facultate la care o sa “attendez”, si la care, daca nu o sa intru, o sa fiu foarte, foarte dezamagita. Momentan, judec lucrurile foarte la rece, adica ma gandesc, foarte firesc, la faptul ca o sa intru, ca o sa iau BAC-ul, cu nota mare, bineinteles, si apoi o sa curga lapte si miere, eu o sa ma relaxez pe plaja, cu un frappe rece in mana si o revista glossy citita la umbra unei umbrelute de paie. Iar am luat-o pe aratura!

M-am comportat ca un veritabil provincial ce sunt, venit la oras pentru prima oara.  Am fost atat de penibila ca imi vine sa ma tavalesc pe jos de ras. Pe langa faptul ca am sugerat sa coboram din troleu la semafor, cand usile erau inchise, intr-o fraza de genul “Hai ma Dana, sa coboram acum, ca pleaca troleu!” moment in care pe Dana si pe Ovidiu i-a pufnit rasu si vreo trei capete s-au intors spre mine, iar eu eram ceva de genul: “Ce, am zis ceva gresit?”. Da, zisesem ceva gresit, si Ovidiu a avut grija sa imi aminteasca din cinci in cinci minute cat de idioata sunt! Shit happends, i say!

La facultate am cautat intrarea si am dat de doua porti incuiate. De fapt, era deschis undeva mai in spate, dar cine sa se prinda? Dupa ce a trecut momentul de dezolare, m-am gandit sa dau un inconjur cladirii, pentru orice eventulaitate, vlucru foarte util, si bine gnadit, de altfel, pentru ca am gasit poarta cea mare,  intrarea in SNSPA! Dulce delir… Dar nu se termina aici aventura, pentru ca, in momentul in care am ajuns la secretariat, intr-un final, am uitat tot ceea ce ar fi trebuit sa intreb, cum sa pun problema cu secretarele, tot.  Eu ma asteptam la niste tipe de treaba, cand colo, am dat peste niste dudui plictisite, care m-au intrebat direct, si fara sa se gandeasca la bietul meu suflet chinuit de emotii (ca doar era o zi importanta pentru mine, veneam sa interesez de facultate), “Ce vrei?”.

Eu: “Stiti, vreau si eu sa vin aici la dumneavoastra… dar….aaaa….nu am gasit cine stie ce informatii pe net, si…ma gandeam ca poate imi explicati mai bine”!

Secretarele (vreo 4 la numar) mi-au aruncat o privire stramba, in timp ce rasfoiau plictisite un catalog Oriflame.

Secretara:”Si, la ce sectie vrei?”

Eu (speriata, balbaita, pierduta): Pai….stiti, caaa….m-ar interesat sa stiu despre toate!

Secretara: “Pai intra si tu pe site!”

Eu: “Dar niste pliante nu aveti?”

Secretara: “Nu s-a tiparit nimic, inca! Revino la sfarsitul lui Martie!”

Eu: “Straight face”, ezit…, multe puncte-puncte, in final indrug un “OK” reumatic si ies

Si asta a fost, atat, gata! Am iesit de acolo simtindu-ma singura, si neputincioasa! Ca s-o zic pe limba romanului, “am plecat bou, si m-am intors vaca”. Jur ca imi venea sa plang, de nervi ca m-am balbait, ca am uitat tot ce vroiam sa intreb, ca secretarele nu erau cum imi imaginasem eu! Imi doream sa fiu singura, sa plang de cat de penibila fusesem, si aveam senzatia ca si Dana, si Ovidiu faceau misto de mine. Stiu ca era decat senzatia, dar tot m-am simtit prost!

In concluzie,revin la SNSPA la sfarsitul lui Martie, sau chiar mai tarziu, cu speranta ca data viitoare o sa fiu mai putin speriata, ca secretarele vor fi mai intelegatoare (sau cel putin mai dornice sa furnizeze informatii)!

P.S. Daca citeste cineva care face SNSPA si poate sa ma ajute cu ceva info, ii raman recunoscatoare! Gasiti adresa la Cine sunt

P.S.2 To be continued

P.S.3 Acum radeti!

Tags : facultate, provincie, snspa

Ma vad in fata unei foi de hartie…”ce caut eu aici?” ma intreb a nu stiu cata oara, pentru ca  nu stiu cum sa incep si unde sa termin. Mi-am pierdut ideea care ma obseda pana acum cateva minute! Ce-am facut pana acum si oare mai am timp sa fac tot ce visez sa fac intr-o zi? Mai am timp? Si oare nu visez prea mult, nu analizez prea mult fiecare secunda din viata, fiecare cuvant frumos, fiecare clipa de libertate fiecare frustrare? Si oare…nu visez prea mult la libertatea aia suprema, in loc sa mi-o desenez? Pe foaia asta alba, as putea, cu mana, sa-mi desenez o libertate a mea, sa traiesc in clipa prezenta si nu in viitorul apropiat, sa invat ca acum sunt fericita si libera sa fac tot ce-mi nazare mie, si ca nu sunt nici prea mica, dar nici prea mare ca sa fac ce-mi trece prin cap acum, in momentul asta in care tanjesc dupa libertate, si dupa vise implinite, cand totul se rezuma la asteptare, si idei ce trebuiesc dosite undeva, pana va veni mementul sa fie scoase la iveala, aruncate in vartejul nebunesc al vietii, si traite.!

Trag adanc aer in piept, si fumul imi umple plamanii cu funingine, praf si peisaje dezolante; asta vad uneori cand incerc sa imi imaginez ceva frumos; dar frumos nu exista, exista numai proiectia fantomatica a realitatii, o realitate care joaca feste pana si celor mai mari farsori.

Realitatea rade, sau zambeste tragic uneori…si eu rad, rad de mine, rad de cei din jur, de pomi, de fructe, de flori! Florile sunt frumoase? Ma gandesc uneori ca sunt si ele doar o proiectie a grotescului pe un cadran luminat ca becuri colorate! Nici culorile nu exista, dar despre ele nu stiu sa va spun ce sunt de fapt, probabil tot o farsa a destinului, sa ne faca noua, nefericitii viermi condamnati sa ne taram in lumea asta mica si nemiloasa, in macrouniversul nostru cotidian si infect! Asta nu se vrea a fi o noua scriitura optimista, eu nu cant frumusetea, eu cant grotescul, grotescul asta care ma sperie si ma fascineaza in acelasi timp!

Cine ma intelege? Sau mai bie zis, cine sa ma inteleaga cand nici macar eu nu ma inteleg? Nici macar mama nu ma intelege, care spune mereu ca ma citeste dupa ochi…mama nu stie, eu cunosc grotescul mai bine decat crede ea ca l-a cunoscut. Eu traiesc cu grotescul ce ma chinuie in fiecare zi data de la Dumnezeu. Si Dumnezeu? Nu indraznesc sa fac vreo referire la el, de frica…de frica? De ce sa scriu ceva de Dumnezeu? Poate ca El e doar un alt farsor, sau el e papusarul ce ne manevreaza vietile, se intelege de lasine ca noi suntem niste papusi, dar mai devreme am zis ca suntem viermi… Nu inteleg insa de ce papusa mea are rol de sluga, de vierme, de rama, asta nu inteleg; si stiu ca aici am mentalitatea romanului de rand, si poate ca gresesc, ar trebui sa-mi port singura crucea, sa-mi vad de viata mea, dar nu pot sa inteleg cum unii trebuie sa traga la jug pentru ceva, si altii o iau de-a gata, de parca Dumnezeu ar lucra din cand in cand pro bonno, asa, mai face cate-o opera de caritate, sai creasca rating-ul…

Cand eram mica, eram convinsa de faptul ca Dumnezeu e roman, pentru ca Dumnezeu e simplu, si romanii sunt simplii, in esenta, la supratafa, insa, vrem sa fim complicati. Degeaba, suntem toti niste filfizoni, si poate ca si Dumnezeu este, pana la urma, roman! Asta nu inseamna ca e musai sa fie un filfizon! Voi interpretati, cum vreti, dragi mei cititori!Nu veau sa ma intelegeti gresit, eu una nu am nimic cu EL, desi nu il inteleg de cele mai multe ori; stiu, am cam multe pretentii, din moment ce de-abia ma pricep pe mine…Dumnezeu e EL, si asta, e, totusi as vrea sa fie viata mai usoara, si sa mai fie din cand in cand usor si pleru cei carora le estee greu… Nu vreau sa fiu draguta, eu reprezint grotescul aici, eu ma revolt impotriva nu stiu cui! Sau pate ca incerc sa explic ceva absurd, am uitat ca trebuia sa imi desenez libertatea si fericirea pe o cola, presupun ca am ramas fara creion, sau fara cerneala! Am obosit sa urlu, am obosit sa implor si sa astept, am obosit pur si simplu sa ma zbat, si e pacat, stiu, pentru ca nu mi0a trecut inca timpul, dar simt ca imbatranesc… probleme existentiale inoportune pentru un copil ce ar trebui sa doarma acum… mai sunt eu oare copil?  Dar mai exista copii pe lumea asta? Sau sunt si ei copii marunte ale adultilor prost platiti? Sunt forme anemice fara fond, pentru ca notiunea de copil s-a pierdut undeva pe drum.  Nu mai exista copii, copii isi cara in spate parintii, copii cresc fara sa simta si dintr-o data se intreaba ce i-a lovit.  Si nu mai dorm ca altadata, acum fac sex, beau mult alcool, copii nostrii fumeaza!

Copii nostrii de azi nu au catuse puse de parinti, ei fac bilanturi profunde zilelor ce voe veni intrebandu-se de ce sunt tristi, si batrani, si singuri… Copil bartan, si singur…

Si mi-as dori sa pot gusta din libertate, sa nu tin cont de haturi si de chingi, sa plec departe, departe de copii astia morbizi si mult prea adulti pentru mine.

De ce fac copii sex de mici?

Aha ha ha, ce  intrebari existentiale ma preocupa la ora asta tarzie, cand copii dorm! Pentru ca sunt mici…

Si de n-ar exista haturi care sa ma tina, si chingi care sa imi stranga si sa imi raneasca pielea, si mai mult decat pielea, orgoliul, sa imi raneasca orgoliul… Orgoliul asta murdar care naste monstrii in sufletul meu, in sufletele tuturor… Origoliu, mandrie, onoare, spune-i cum vrei tu, sau da-i un alt nume, inventeaza cuvinte si pentru el, fa-l sa sunte mai frumos sau mai urat, oricum ar fi, tot orgoliu se numeste, orgoliu care transforma prieteni in inamici, care incepe razboaie si curma vieti. Orgoliul ma macina!

Nu poti trai singur ca om, trebuie sa stii sa traiesti printre oameni!chiar daca de mici, copii fac sex…

De ce fac copii sex de mici?

Tags : copii, Dumnezeu, mici, orgoliu, sex, urlete

Drag auditoriu, ce ma fac eu cu geografia? Ce ma fac? Ce ma fac? Cam asta e intrebarea pe care mi-o tot pun de ceva zile incoace. Si raspunsul ar fi simplu si firesc: “pai ce sa te faci, te pui cu burta pe carte”; adica iau cartea, o pun pe pat si ma asez cu burta pe ea? Sau cum altfel?! Da, complicat dragii mei, complicat ca de obicei, numai probleme in viata asta de zi cu zi, tre’ sa dai din coate, sa raspunzi corect and te asculta, sa nu raspunzi la aia care iti zic chestii urate, se iau de tine aln-dala, ca sa se simta ei importanti, etc… Mama zice ca asta se cheama diplomatie, eu zic doar ca m-am saturat. Vreau sa termin odata cu tot circul asta numit asteptarea BAC-ului, pentru ca produce depresii, lipsa de chef, mai ales cand vine vorba de invatat. Vreau sa se termine, si mai e asa de mult… Cred ca v-am zapacit cu problemele mele legate de BAC-ul ce se apropie cu pasi repezi de mine, si e normal, sunt clasa aXIIa, supotati-ma, ca oricum nu scriu des, si oricum nu prea ma cititi, si ce mai conteaza, imi vine sa renunt la blog. Dar am datoria morala (si financiara, ca doar am mai platit un an la domeniu) sa continui. M-am saturat/plictisit/enervat, parca nu mai are nimic acelasi farmec, totul se intampla, si atat.  Ma simt ca o euglena verde, ca o amiba, ca un microb… Inca nu am reusit sa ma trezesc la timp pentru prima ora, bine macar ca ajung la cea de-a doua, e o performata, desi in continuare se comenteaza pe chestia asta. Ma enerveaza genul ala de oameni care ii freaca grija de ce fac altii, care se baga in seama asa de amorul artei; zau, i-as jupui de vii, spanzura, transa etc. etc. etc. Am reinceput sa ascult muzica! Adevarul e ca numai asta mi-a mai ramas, o ultima placere ascunsa. Si mi-era dor sa ascult niste muzica buna, pentru ca am facut o pauza destul de mare. Si chiar imi lipsea muzica mea, din vremurile mele de “razvratire”, cum imi place sa le spun, sau ma rog, din vremurile mele frumoase, de prin clasa a10a-a11a si nu numai. Incepusem sa o iau razna, sa simt ca imbatranesc! Nu realizam ca motivul pentru care imbatraneam era lipsa unui “ceva” ceva esential-muzica… Si ce bine si frumos e sa dai drumul la muzica si sa o lasi sa mearga, sa savurezi voci, chitari, tobe, bassi si versuri…it feels good, blody good La final, doua melodii super dragi mie, pe care le ascult in prostie acum : Maria Magdalena Danaila- Ce mai faci?

Emeric Imre-Nebunul de alb (versuri Adrian Paunescu, of course:)

“I-aud prin batalii din vreme-n vreme

Ostasii garzii tale ti se-nchina

Iubita mea cu foarte mari probleme

Cu chïp slavon sď nume de regina”

Tags : geografie, Muzica, regina

Din seria “prietenii mei simpatici si curiosi”, iacata discutie simpatica ce aveam eu cu o prietena a mea, foarte impacientata de pastrarea aparentelor personale si impersoanale, sau cum vreti voi sa le numiti:
Dana: cum o fi sa fumezi iarba/
Dianna:
Dianna:
Dianna:
Dianna:
Dana: sa iei troscat dala uscat si sa ii dai foc
Dianna: asta o pun p blog
Dana: c gust o avea/
Dianna:
Dana: nuUUUUUUUUUUUU
Dianna:
Dana: DIANA NUUUUUUUU
Dianna: ba daaaa
Dianna:
Dianna:
Dianna:
Dianna: deci ai fost prea tare
Dana: DECI NU
Dana:
Dianna: DECI DA
Dana: eventual cenzureazami numele
Dianna: esti o dana
Dianna: la mn nu apari dzzana cu numele tau
Dana: ))

*spatiile libere sunt umplute cu fete care rad si se tavalesc pe jos de ras

Tags : cum o fi, dana, iarba