Daca mi-ar fi zis cineva in liceu ca o sa ajung sa imi placa Eminescu intr-o zi, i-as fi spus ca face misto de mine, ca Eminescu era mult prea trist si prea exagerat de romantic, ca pur si simplu nu pot sa ii suport poeziile. Acum spun ca poate, de fapt, bravam. Imi plac versurile lui Eminescu, dar parca si mai mult imi plac cand sunt puse pe muzica. Asadar, in amintirea liceului, un cor care canta absolut superb “Sara pe deal”; mi-ar fi placut sa am in liceu un profesor care sa lucreze cu noi cum a lucrat proful din filmulet. Auditie placuta
Si versurile:
SARA PE DEAL
Sara pe deal buciumul suna cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, draga, m-astepti tu pe mine.
Luna pe cer trece-asa sfânta si clara,
Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,
Stelele nasc umezi pe bolta senina,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ti-e plina.
Nourii curg, raze-a lor siruri despica,
Stresine vechi casele-n luna ridica,
Scârtâie-n vânt cumpana de la fântâna,
Valea-i în fum, fluiere murmura-n stâna.
Si osteniti oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca rasuna mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Ah! în curând satul în vale-amuteste;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grabeste:
Lânga salcâm sta-vom noi noaptea întreaga,
Ore întregi spune-ti-voi cât îmi esti draga.
Ne-om razima capetele-unul de altul
Si surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. � Astfel de noapte bogata,
Cine pe ea n-ar da viata lui toata?
Tocmai am aflat si sunt ingrozitor de fericita, cumva intre gonie si extaz, adica…am sarit in sus de feriire, am tipat, n-am mai fost asa fericita de muuuuuuult. Abia astept ziua de Vineri, 18 Decembrie 2009 sa ivad i sfarsit live, sa au din cap live, sa sar si sa ma simt bine. I love this! Deci, de nedescris ESTE SENZATIA AsTA DE CONCERT E.M.I.L.
…sau o poezie superba despre ceva negru sau caprui scrisa de un om sensibil, inteligent si citit, Cristi, un bun prieten si sfatuitor al meu intr-ale scrisului. Poezia este gandita si scrisa de el in proza, si, la sugestia mea a transfomat-o in poezie.
Pe bolta irișilor tăi zboară o pasăre cu aripile grele,
cu aripile încărcate de prafuri din culorile tale,
în ele vrea să se-mbete.
Cu mâinile întinse până-nneant,
taie linii în văzduhul cuprins ca într-o vale de cercurile tale…
Vârfurile aripilor i-alunecă în fiecare dimineață
încercând să strângă măcar un bulgăre de negru sau căprui,
când bate soarele direct și clar zorii sunt atât de limpezi-
pe întinderea din care ea nu poate-atinge nicio nuanță;
Spre după-amiază cețurile îneacă tot ținutul
și o revărsare de-albastru-azur și verde izbucnesc
precum un fitil grăbit să ardă ața până la butoi
apoi explozia de globuri care umple încet și tandru
mantia cereasca de unde picură apoi în văi.
E totul senin și ca-ntr-un vis
aproape stă în loc…
dar pasărea cu mâini se grăbește a prinde și ea un glob
să-i încălzească inima.
Ele i s-au scurs insa printre degete…
Era învăluită de un căprui continuu
care curgea cald și nu putea decât privi și-ntoarce capul.
M-am intalnit cu Domnisoara Firicel prima data acum vreo 2-3 ani, nici nu mai tin bine mine, pe vremea cand autoarea ei nici nu se gandea ca o va publica intr-o carte adevarata ci posta povesti despre fetita ei, Irina, pe un blog numit pe atunci primele 1001 de nopti. Am ramas fermecata vrajita, m-am indragostit de ceea ce citeam acolo, pentru ca nu e simplu sa scrii atat de frumos despre lucruri considerate de multi normale, banale chiar. Poate si prin prisma faptului ca imi plac atat de mult copii am continuat sa citesc blogul si am urmat-o pe Ada Demirgian la toate link-urile la care si-a mutat blogul de-a lungul timpului, si iata, acum am ocazia sa am o carte scrisa de ea in biblioteca, o carte pentru copii pe care ma hotarasem sa o cumpar pentru Daria si pe care, totusi, o voi pastra pentru mine. De ce? Pentru tot ceea ce am invatat de la Ada, pentru ca scrie frumos, si mai ales, pentru ca sper ca voi citi copiilor mei peste vreo 10-15 ani povestile scrise de ea. Lansarea cartii “Povestile Domnisoarei Firicel” va avea loc la Gaudeamus, duminica 29 noiembrie ora 12:30. Eu voi fi acolo si sper ca o voi cunoaste personal pe autoare. Deci, daca vreti, poate ne vedem pe acolo
Adevarul e ca am mai vrut din cand in cand sa trec pe aici, sa scriu un rand, doua… Chiar si un cuvant as fi scris daca m-ar fi lasat mainile. Ele, doar ele sunt de vina… Le-as fi silabisit, pe ele ,pe cuvintele mele care nu ma lasa sa mor, nu ma lasa sa dorm, cuvintele care ies, apoi isi iau zborul, se duc si stiu ca n-am sa le mai vad niciodata…
As fi vrut multe, uite, mi-as fi dorit sa am ceva mai mult decat am, sa fiu ceva mai mult decat sunt, si poate sa am ceva mai multi bani, sa-mi iau un pullover lung pana la genunchi, sa-l port lalai cu un fular in dungi colorate. Sa merg pe strada si sa imi fie cald, cald si sa imi fie bine…
Uite, zau, iti spun sincer ca mi-am dorit multe, sa uit multe, sa fac multe, sa pastrez ceva mai mult din tot ceea ce am uitat, sau macar sa nu mai derulez de atatea ori in minte cosmarurile care ma bat atunci cand nu pot dormi cu lumina stinsa, sa matur monstrii si sa le dau drumul pe ghena cum am facut candva cu un set de chei…
Si vine totul asa, peste mine, cu noroi, cu bocanci si scartaituri de roti, si vine mai ales cu zambete senine care fug si deseneaza nori de fum in aerul inghetat, apoi mai trag odata din tigara si simt cum mor incet…vai, cum as vrea sa ma mai duc… Sa ma duc asa, departe, intr-o lume altfel, in care sa nu mai fiu eu, sa fiu poate o vecina, sau o alta fata de pe strada, o fata pe care nu o cunosc si care nu ma cunoaste. Mi-ar placea uneori sa fiu o alta fata, poate mai frumoasa, poate mai cu bun simt sau cel putin cu o farama de ratiune ramasa undeva, ratacita pe fundul buzunarului, acolo unde tin si ceva bani, si biletul de RATB, si abonamentul de la metrou…as vrea sa imi gasesc farama mea de ratiune, sa ma regasesc cumva pe mine, OMUL, caci simt ca m-am pierdut undeva pe drumul asta greu si anevoios, impanzit de masini, de claxoane demonice si zgomote de pasi desprinse din filmele frantuzesti.
Uite, iti spun acum tie, nu stiu exact cine esti si daca ma cunosti, dar am senzatia ca suntem, totusi, vechi prieteni, prieteni de de mult, cumva, habar nu am cum… Uite, iti spuneam, as vrea sa ma redea intr-o zi cineva pe mine mie inapoi; ca pe un bebelus dat inapoi mamei vreau sa ma dea inapoi, ca pe un zambet fugar aruncat unui copil pe strada si intors timid inapoi… Asa as vrea sa ma regasesc, si nu pierduta in camera mea de camin, sau pe strazile aglomerate ale Bucurestiului care mi-a spus inca din prima zi ca nu are el asa ceva, ” nu draga, pe aici nu umbla cainii cu covrigi in coada”…
Asa deci, nu umbla cainii cu covrigi in coada, si nici oamenii nu sunt draguti de cele mai multe ori, si nu iti mai auzi atatea cuvinte frumoase cum le auzeai inainte, si parca nimanui nu-i pasa de tine cum te obisnuisei sa le pese oamenilor, si da, esti pierduta, esti singura si nu prea mai simti in tine chemarea sa razi, nici macar sa plangi nu prea-ti mai vine, vrei doar sa mananci o gogoasa, sau macar sa dormi, dar nu in camin, nu in patul tau de camin, ci in patul tau de acasa, inconjurata de nevrozele si fantasmele tale, asa cum erau ele inainte sa pleci. Acum as vrea sa vin inapoi acasa, macar o saptamana sa ma mai duc la liceu, sa-mi beau cafeaua in clasa si sa intarzii la prima ora, la primele ore, sa sar din pat direct la scoala, pentru ca drumul pe care il faceam de acasa la liceu cu numai 5 luni in urma s-a inmultit acum cu 6, 7 chiar, si parca mi-e dor sa fiu comoda…
Si totusi ma simt bine uneori, cand deschid o carte la metrou si ingnor toate chipurile plictisite din jur, cand aud un pusti povestindu-i bunicii despre cel mai nou WOW si o privesc pe biata femeie pe jumatate amuzata, pe jumatate agasata si neintelegand nimic de vorbele plodului, cand sunt aproape sa ma calce masina si o doamna draguta ma ia de mana si imi zambeste binevoitor sa mai astept putin sa se puna verde (”ah, da…n-am vazut…”), cand intru intr-o librarie si stau acolo macar pentru mirosul cartilor pe care stiu ca mi le voi lua intr-o zi, pentru Cismigiu si pentru liberate…poate prea multa libertate…
Ce ma fac eu oare, cu atata liberate? Poate ar trebui sa o impachetez frumos si sa o pun pe un raft, sus, sa nu ajung nici eu la ea… Sau poate ar trebui sa o imbrac si sa o port mandra cu un fular colorat la gat si cu niste cizme urate (ugg). Inca nu stiu…voi ce faceti cu liberatea?
am inceput facultatea, oficial. A fost interesant, s-a vorbit jumatate in romana, jumatate in franceza pentru ca au acordat titlul “honoris causa” unui profesor de la Universitatea din Bruxelles. Am inteles tot ce au zis pe romaneste (logic),cand au inceput in franceza m-am chinuit sa inteleg, apoi m-am lasat pagubasa, pentru ca…ei bine, nu era prea interesant discursul tinut de profesorul “honoris causa”-at adica spunea cam aceleasi chestii pe care le-au spus si in romana, despre importanta UE (logic, din nou), despre cat de benefica a fost revolutia si cate s-au schimbat in “tarisoara asta”
acum partea frumoasa: am camiiiin
si partea si mai frumoasa: de maine ma mut
am fost la o sesiune de shopping cu mama si maine mai urmeaza una (abia astept)
si partea mai nashpa: pana maine trebuie sa astept…me getting nuts here :))
E ultima mea zi de vacanta, o zi in care poua, o zi tipica de toamna, care ma deprima si in acelasi timp imi da starea aceea pe care o mai regasesc arareori, acea sezatie de protectie si de cald pe care o poti incerca doar in ziele acelea, in zilele poioase, de toamna, in nostalgiea unei veri incheiata prematur.
Uite, mi-ar fi placut sa va scriu aici fraze lungi si intortochiate, cum faceam mai de mult, dar nu stiu daca mai sunt in stare, nu stiu daca mai pot… Ma gandeam sa renunt la blogul asta, pentru ca baloanele de sapun refuza sa mai zboare in ultima vreme, poate ca mi s-a terminat apa si nu mai am nici puterea sa suflu, dar uite, azi am zis ca o sa mai pun niste apa de ploaie, niste apa de ploaie tomantica, sa o amestec cu putin sapun de casa, facut la cazan, sa vad totusi de-o mai iesi o turma de baloane mici si mari care sa zboare parfumat a toamna prin aerul rece de-acum incolo. A fost pana acum o vara indiana, superba, electrizanta, obsedanta chiar, nu stiu daca m-a obsedat doar termenul sau frumusetea toamnei cu parfum de vara, nu stiu daca a fost dorinta de a avea, cu adevarat, o vara indiana, inca din momentul in care am aflat ca asa se numeste fenomenul de vara lunga cum ii spuneam cand eram mai mica, dar m-a obsedat, m-a obsedat cu indecenta cu care obsedeaza o fantezie erotica. Vara indiana m-a obsedat cu acel ceva care facea melodiile celor de la “the doors” unice, cu acea forta cu care il coplesea pe un erou pierdut dintr-o carte ce am citit-o cand am reusit in sfarsit sa ies din vartejul examenelor si al unor depresii varatice, genul acela de depresie incercata de orice absolvet de liceu, genul acela…
Maine e prima mea zi de studenta, maine dau, oficial ochii cu viata, cu ceilalti oamenii, ma nasc a doua oara itr-o lume mai cruda, mai rea si totusi mai fascinanta decat bucata mea de pantec in care am trait pana acum. Stiu ca suna a cliseu, a perceptie romantata asupra vietii, si tousi, nu stiu daca e din vina lui Alifantis, care a inceput sa imi cante subit din adancul playlistului meu, o melodie de toamna, regasita dupa o absenta indelungata, o melodie pusa pe repeat, dar, asta simt acum, asta sunt eu in acest moment. Si ca dovada, iata, am deschis azi fereastra prafuita a blogului meu si m-am hotarat ca e timpul sa mai scriu cate ceva…
Am pus apa la fiert, am deschis borcanul de cafea si am simtit aroma aceea orientala inundandu-mi plamanii. Am simtit vibratia cafelei macinate cand am infipt lingurita in praful negru si grunjos, am simtit cafeaua ca parte din mine, eram scoasa din infern si dusa in paradis iar cafeaua, ah, cafeaua, ma imbata mai tare decat ar fi facut-o orice bautura tare, ma ametea mai tare decat aroma de narghilea inunndandu-mi toate camarile plamanilor.Ce de senazatii, ce de bucati de suflet, ce de franturi de toamna mi se invalmasesc in timp ce sorb din cafeaua mea prea dulce si ascult Alifantis. Dar iata ca ziua mea perfecta de toamna va fi spulberata de lucruri mult mai profante decat senzatiile pe care le da cafeaua papilelor mele gustative, asa ca va las, o toamna frumoasa sa aveti, sa invatati bine la scoala, sa luati toate examenele la facultate, sa fiti promovati la servici. Cate putin din starea mea de bine va dau tuturor, putin din ultima mea zi de vancata…liceul s-a terminat, sa vedem ce imi mai rezerva facultatea (de data asta nu cred ca o sa mai cititi atatea povesti simpatice despre colegii mei de grupa cum citeati cand eram in liceu…m-am mai maturizat si eu:)))
Ti se pare absurd ca dupa atata timp in care ai cultivat vise interzise de lege, ai dat pe datorie o mie de dorinte si ai spus pa! unor hippioti care zambeste, dupa ce ti-au auzit urechile de multe ori “da vrei”, pentru ca da, voiai si inca vrei un album nou de la E.M.I.L., ai intrat absolut intamplatorpe situl MTV si ai vazut ce da, ai vrut si ai avut: E.M.I.L. lanseaza un album nou. “Stiu, ti se pare absurd” va fi lansat cu surle si trambite in Vama, la terasa “Hand”.
Diana e atat de fericita incat se gandeste foarte serios sa fuga de acasa daca nu va fi lasata sa ii vada live, pentru ca se poate, pentru ca si extraterestrii merg iarna la sky si vara-n vama, pentru ca albii nu pot sa sara, dar pot sa scoata sunete negre din chitara, seara de seara!!!!
Ma pregatesc sa plec la examen. Mi-e somn de mor, am fost trezita in mod fraudulos de la 6 fara douazeci si acum, dorm efectiv pe mine. La scoala nu cred ca a ajuns nimeni, orice om normal la cap stie ca examenul nu incepe de la 7 de dimineata, in fine, sunt prea cheauna ca sa pot sa scriu o fraza cat de cat coerenta, sau cel putin asa am senzatia. Ideea e ca nu am nici o emotie acum, mi-e sa nu ma apuce emotiile mai tarziu, cand voi vedea subiectele.
Am intrat pe mess, am dar drumul la muzica. Pe mess sunt on doar doua persoane, una are la status mare DORM, cealalta nu are nimic, dar cred ca e de la sinte inteles ca da, si ea doarme. Cred ca e minunat sa dormi fara griji la ora asta, jur ca inteleg perfect oamenii care dorm, ii invidiez chiar, pentru ca ei se odihnesc, in timp ce eu ma pregatesc sa dau “examenul maturitatii”, proba scrisa…pfff!
V-am zis ca ascult muzica? Probabil ca v-am zis. Voiam sa pun o melodie de la Roxette, din moment ce ascult de ieri in draci numai asa ceva, apoi mi-am amitit ca a murit Michael Jakson… asa ca, daca tot voiam sa va dau hrana pentru suflet cu note muzicale, o sa pun ceva de la el, chiar daca nu prea l-am ascultat, si mi-a placut si mie ca oricarui ascultator mediocru de MJ, doar Thriller(in special clipul) si melodia aia la care are clip cu multi copii, al carui nume imi scapa si mi-e mult prea lene sa o googlesc. Ok, deci, ladies and gentleman, MJ,(RIP):
Incepuse sa se obisnuiasca cu ideea ca nu va mai putea scrie niciodata,nici macar o ramasita de fraza…Statea in fata oglinzii,in lumina palida a lampii,admirandu-si firele de par care se desprindeau din complicatul coc din care nu mai ramasese aproape nimic.Suvitele brune ii cadeau pe umeri si mai departe pe spatele dezgolit ce ii rotunjea o silueta inca necoapta…
Acum toate gandurile sale zburau spre neputinta de a mai scrijela un cuvant pe hartie…Ideile parca ii erau moarte si refuzau sa sa mai invie…
”De parca ar fi cu putinta ca un lucru sa mai se intoarca de pe celalalt taram…”,gandea ea.
”Si oare, numai in primavara ma voi trezi la viata?”…
Dar de ce sa scriu de primavara in mijlocul toamnei?Pare ciudat…si chiar este….totusi a zis cineva ca nu e permis sa fac asta si inca mai multe alte chestii?” Rade.”Acum fac pe libertina…da,eu cea cu idei indraznete si libera sa fac ce vreau…Dar la ce bun daca imi e frica?De ce?De cine?nu stiu…dar nu m-am chinuit niciodata sa aflu,sau macar sa infrunt frica.Dar uite ce visatoare sunt iar…”,zambi,in timp ce ridica pieptenele si-l trecu visatoare prin par. De undeva, de departe, se auzea un cantec vechi, venit parca dintr-o alta lume.
Se simti privita si avut sentimentul straniu ca nu mai era de mult singura in camera. Din oglinda o privea un chip necunoscut, un tanar cu par negru si ochi albastrii. A incercat sa atinga marginea oglinzii,dar naluca baiatului disparu. Fata ramase muta…
