J’ai besoin d’une cigarette

Deschid un volum minuscul, imbracat in coperti jupuite si ilustrate cu o poza din aceea gen Sandra Brown, cu un tip si o tipa frumosi care se imbratiseaza cu patima si emana prin toti porii sexualitate si iubire patimasa…puii mei, de parca nu ma geaseam sa deschid un volum mai putin prost decat asta. Pe prima pagina, un scris caligrafic, asezat intr-o parte, scrisul mamei, o dedicatie asa ca pentru posteritate: “Cartea sa-ti fie unica calauza in viata!” ma bufneste rasul. Asa, un ras din ala prostesc, ma tot intreb ce dracului m-a apucat tocmai acum, si de ce mi-a venit sa povestesc tocmai intamplarea asta, atat de lipsita de sens incat ar fi mai bine sa o ingrop undeva in grotele subconstientului meu. Ma gandesc ca poate, mama, se gandea la viitoarea mea atractie pentru carti, mai stii, o fi fost si mama un fel de cititor in stele… Bizar, bizar, imi zic si ma asez in fund pe marginea patului unde zac in dezordine o agenda, o carte pe care TREBUIE musai sa o citesc si eventual sa o recitesc (pentru ca deh, trebuie pentru facultate), multe pixuri, uriasul DEX, un carnetel cu postituri, ambalaje de ciocolata si biscuiti si o oglida rablagita in care imi admir din cand in cand cosurile ivite pe nas sau pe frunte, depinde de cheful dumnealor, of course.

Ma declar intrata in euforia plictiselii, BAC-ul bate la usa si eu stau pe o margine de pat, intr-o dezordine monumentala si ma gandesc la volumul ala jerpelit de “Torente”. Acum, puteti sa radeti de mine, dar a fost o perioada in care “Torente” a exercitat o intreaga fascinatie in mica mea lume,o vreme in care mi se parea ca Anne Marie Desmarest era apogeul cultural romanesc si alte cuvinte mari si imbarligate care in orice caz nu imi vin in minte. Acum ma bufneste rasul, nu stiu cum dracu’ m-am pomenit de la “Arca lui Noe”, carte grosuta de critica literara pe care mi-a recomandat-o ieri diriga s-o citesc, cu minunatie de volum cu dedicatie de la mama in mana. Parca sa zic ca imi venise in cap sa caut nu stiu ce carte de Matei Caragiale de care citisem acolo si stiam eu sigur ca exista in biblioteca mea cea prafuita. In loc de “Craii de curtea veche” (e a doua oara cand pomenesc de cartea asta intr-un post, e un semn ca trebuie citita), m-am trezit cu chestia asta jerpelita in maini, pentru ca v-am zis, era un volum degradat, absolut neingrijit, absolut… Dar nu am de gand sa fac analogia lecturilor mele de azi si de maine, in primul rand pentru ca ar putea sa denote un snobism cu care nu mi-ar placea sa ma laud, apoi, pentru ca oricum nu intereseaza pe nimeni ce citesc si ce nu citesc, ce imi place si ce imi trezeste un ranjet prostesc in coltul stang al gurii. Ce-mi pasa pana la urma? Adevarul e ca simt nevoia unor deviatii ideologice aici,  simt nevoia sa folosesc cuvinte destepte in elucubratiile mele, mai ales ca de le o vreme, cand citesc (iar ajung la chestia asta, dar despre ce puii mei vreti sa scriu daca eu asta fac constant in ultimul timp?) imi notez toate cuvintele pe care nu le inteleg pe postituri si apoi le trec, ca-ntr-un pomelnic in agenduta mea roz cu Ella Balerina (thanks Dana). Asadar, iata-ma in plina criza before-exameniana, simtind nevoia sa fabulez, sa defulez rahaturi cu iz generalist-inteligent (Dumnezeule, de unde le scot?) pe bucata asta virtuala de hartie. Asta e blogul meu, bucata mea virtuala de hatie, aici elucidez mistere, aici intorc toate rahaturile pe dos. Da, apropo de rahaturi, de ce dracu’ a acceptat Rona Hartner sa apara la panarama aia de emisiune pe Euforia? Ok,ok, e adevarat ca tipa face orice porcarie sa arate ca un “inel cu diamant”, dar totusi, nu cred ca existe vreo inventie a mintii omenesti care sa puna femeia intr-o postura mai degradanta decat emisiunea in cauza…poate, daca stau si ma gandesc, emisiunea cu barbie-boy-ii aia care cica trebuie sa le faca un copil la niste doamne lipsite de parteneri. Da, cred ca aia e mult mai degradanta decat competitia absurda a demoazelelor pentru “inima milionarului si inelul cu rahat-pardon, diamant, pe care il ofera. Deci revenind, ce cauta Rona acolo? Iacata s-a intors in RO, si brusc, toata opinia publica vorbeste extaziata de “Gadjo Dillo”, parca acum si-au dat seama si romanii nostrii “ca uite frate, nu suntem asa prosti, mai avem si valori”…pacat ca valorile ne dezamagesc, uneori. Mi-ar fi placut sa aud ca Rona Hartner s-a intors in tara pentru ca lucreaza la un film nou, nu pentru ca participa la o emisiune care o pune intr-o postura, zic eu, degradanta.

Cand am intrat la liceu, prima data mi-am pus poalele in cap, si cred ca si voi ati fi facut la fel daca ati fi vazut conditiile in care am fost nevoita sa invat timp de un an de zile, cred ca din cauza clasei (a salii de clasa), am ajuns sa imi dispretuiesc si colegii; va dati seama, eram un copil prost, care avea senzatia ca liceul e asa, “VAI!”. M-am trezit intr-o camaruta in care trebuia sa ne inghesuim 30 de insi, varuita neglijent cu var amestecat cu albastru de metil…de-a dreptul abject daca iau in considerare mirosul de varza si transpiratie care se rasfrangea pe coridor. Pentru ca odaita noastra de clasa se afla in internat, intr-un internat trist, ca o grota plina cu trogloditi, din pacate. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar asta este adevarul, si cine a invatat acolo imi poate da dreptate, fie ca a fost sau nu in clasa cu mine in acel an. Va spuneam ca datorita conditiilor de invatat, am inceput sa imi dispretuiesc si colegii, lucru pentru care imi pare sincer rau, si nu vreau sa imi fac mea culpa acum, nu am de ce. Am spus si facut lucruri absurde, am scris chiar si pe blog despre ei, folosind cuvinte nu tocmai placute. Poat sa spun ca eram fitoasa clasei, cred ca nu ma suporta nimeni, Doamne, nici eu nu ma suportam, dar ei, saracii :)) Si ma trezesc eu in clasa a12a fara nici un fel de amintire frumoasa legata de  liceu, doar un lung sir de jigniri, de certuri aiurea, de priviri pline de ura in momentul in care paseam in clasa, ce mai, un cosmar si mai multe nu. Dupa vreo luna de convietuit in astfel de conditii aspre, m-am hotarat sa imi bag picioarele si sa fac tot posibilul sa nu mai intru in nici un scandal, sa ma port, atat cat pot eu, frumos. Si zau daca am pierdut ceva cu asta, ba chiar pot spune ca am castigat niste prieteni, acum ma inteleg bine cu fetele cu care stau in banca (desi la un moment dat ce m-ar fi ciufulit, pe buna dreptate) si chiar am descoperit niste oameni de chiar. De mult voiam sa scriu aici despre asta, si repet, nu vreau sa imi fac mea culpa, in nici un caz, nu vreau; pur si simplu fetele astea cu care stau in banca sunt super dragute.  Singurul confilict major se da intre toata clasa si fata care nu chiuleste niciodata, dar despre asta, in alt episod, pentru ca deja am divagat prea mult de la subiectul principal. Si in fond, care era subiectul principal, ca eu una nu mai tin minte… A daaa, frustrarile unei viitoare studente, adicatelea eu. Cu alte cuvinte, corectez postul si ies, pentru ca deja am pierdut timp pretios, ma duc la critica mea literara si dictionarul meu iubit (no rili!, cum zice boyfriend)

Apas butonul “Publish”, verific aspectul, imi anunt cititorii, inchid calculatorul si ma asez iar pe marginea patului, pregatindu-ma sa deschid “carticica”; zambesc multumita de mine, trag aer in piept si zambesc-”J’ai besoin d’une cigarette!”…