Scrisoare omului (Uiti sa mori)

Sa devi strain, sa nu iti pese, sa mori si sa nu iti pese, sa ii ranesti pe ceilalti si sa nu iti pese, sa ucizi cu sange rece, si sa nu iti pese…sa te limitezi la o viata fictiva in care nepasarea iti tine loc de oameni, in care sa devii tu insuti nepasarea, sa te scufunzi in ape tulburi, in mizerie si durere, dar sa ramai indiferent, bolnav fara sa stii ce te macina, te macina, te macina in strafundul sufletului! Sa vrei sa tipe dar tipatul sa se opreasca in gat, dureros…sa simti cum te ineaca si sa nu poti sa faci nimic…

Prea dezumanizat sa te mai numesti om, incetul cu incetul devii fiara.  Prea mort ca sa te mai simti vreodata viu, incepi sa traiesti din placerile primitive pe care ti le oferta trupul…trupul insetat de carnuri, de dezmierdari salbatice…acel trup care a uitat sa simta si traieste mancand, traieste ca sa doarma, uita…

Uita acel trup ravasit, stapanit de viscere, uita acel trup ce are totul, acel trup care uita si el la randul lui sa te doara…cand sufletul uita, uita si sufletul, cand sufletul uita, nu mai traiesti ca o fiinta…

Incearca sa intelegi absurdul, incearca sa iti intelegi faptele, acele fapte pe care le faci inconstient si gandeste-te daca mai esti in stare sa iti stapanesti viscerele cu ajutorul mintii…si te pierzi printre ganduri care uita sa te mai preocupe dupa un timp, dar tu te pierzi in ele, si nu evoluezi, ramai acolo…

Inadaptat…

Mort, o leguma scofalcita de soare, o rosie coapta, cu sucul fiert inainte de a fi culeasa. O rosie stricata, scarboasa, cu zeama bolborosind ca pielea umana intrata in putrefactie… Iti putrezeste sufletul si mori!  Mori, starpit ca o rosie aruncata in cazanul cu boasca, mirosind a murdar si a carciuma. Sau esti atat de nefolositor ca nu iti mai pasa; de fapt, nimanui nu ii mai pasa, si in orice caz, tu nu mai poti fi reciclat, nici macar alcoolul in care iti ineci adesea amarurile nu te mai primeste, sa faci parte din el, sa mirosi a ceea ce esti, o picatura insignifianta de absint.  Orice betiv notoriu te poate bea dintrun pahar soios la o carciuma ce seamana cu viitorul!

Dar vai, tu nici macar mort nu te poti numi, caci continui sa traiesti prin moarte, sa mori traind, sa te scurgi precum absintul ala murdar amestecat cu zoaie, si nici absintul nu iti mai arde gura tabacita de alcool…

Ce trist si degradant arata situatia ta murdara, dar n-are a face, tu te-ai obisnuit deja de mult cu asta, in fond… dar care fond? Tu esti ceea ce se poate numi o forma fara fond, tu esti o repetitie inutila intr-o carte proasta,o carte ce s-ar putea numi viata ta!

Si totusi, tu nu ai viata, tu esti ca o rama iesita din mormantul unui ucigas, o rama isita sa ia o gura de aer intr-o seara calduta de mai, o rama care nu face nimic altceva decat sa aminteasca lumii de pustiul cavoului din care a rasarit! Pe tine numai virmii te inteleg, pe tine numai virmii te accepta, caci esti ca ei, fara nici o sansa, condamnati sa se infrupte din lesuri scarboase, din lesuri descompuse, murdare!
Bucati de carne care se dezlipesc scarbos de os, verde, mucegai, putrefactie, asta devii tu, omule modern, uiti sa mori si te scufunzi in absurd…in absurd…in absurd…

Cugetari despre Viata

 Poti sa faci tot ce vrei tu, poti sa vorbesti cu cine vrei, sa razi, sa te plimbi pe strazi, sa zambesti, sa t bucuri de tot ceea ce misca. Viata iti o fera o gramada de posibilitati, viata se joaca cu tine si e draguta atunci cand, poate insa sa isi si bata joc de tine in cel mai rau hal. Viata te baga in rahat si te scoate poate mai luminos de acolo, te lasa sa alegi singur si iti da palme cand faci prostii, te umileste in fata semenilor tai, ii lasa se te bumileasca, sa te trateze ca pe o carpa si apoi te ia, te spala frumos cu detergent si te pune la uscat. Acum esti mai curat decat ultima oara cand te-a scos din cacat.

Esti fericit, viata rade la tine, ii vorbesti, ii spui subtilitati. Viata se prinde. Viata zambeste si te da dracului, ai vorbit destul, mai lasa si pe altul. Si iata-te, cotrobaind prin gunoaiele existentei, tremurand de frig si de tema zilei de maine, umilit a nu stiu cat-a oara, murdar…

Viata are multe frustrari, amintiri din copilaria ei ce se petrecea cu multe milioane de ani in urma, dar toate acele traume lasa urme adanci, sculptate in constiinta vietii, si se razbuna pe tine, pe toti, se razbuna pe oameni, incercand sa isi rezolve propriile probleme. Si te tranteste in mocirla, apoi te ridica de jos, apoi iar te rapune, apoi iar iti da o mana de ajutor, iti mai da si cate-un sut in find care se dovedeste a fi un pas inainte, te mai lasa si de capul tau, sa vada ce gandesti. Pana cand, obosit de atata du-te-vino, cedezi….si mori!

Celeilalte fiinte din adanc

N-ar fi trebuit sa vezi asta, n-ar fi trebuit sa ma avuzi rostind acele cuvinte si nici sa-mi auzi gandurile. N-ar fi trebuit sa imi vezi frustrarile ridicole, nici sa suporti toate pateticele mele invinuiri pentru ratarea mea. M-ai vazut stand intr-un colt, trista, incojurata de fum, cu cearcane la ochi si cu nasul infundat de la atata plans, cu gandurile mancate de viermele nebuniei si cu aripile atat de nemilos taiate. Totusi m-ai vazut, si ai indurat in tacere toate injuriile, tot veninul pe care l-am putut scoate prin cuvinte, prin gesturi, prin propria mea fiinta. Abominabile gesturi…

Pe soseaua proaspat udata de ploaie a rasarit soarele, miroase a vara, a asfalt incins si stins cu apa, miroase a lacrimi sarate si a usurare. E cald si bine, e un vis frumos, e o realitate induiosatoare… De ce trebuie sa existe motive care sa strice calmul de dupa furtuna? De ce nu ramane pentru eternitate acel calm perfect al asfaltului ud, al pomilor cu frunzele spalte de apa, al pasarilor mici ce se bucura de soare? Poate ca asa, lumea ar deveni mai monotona…totusi, mi-as da o mana pentru ca acest calm sa existe tot timpul, sa ma burur de el in fiecare moment.

Mi-as da regatul meu mic, jucariile, copilaria, papusile pe care le imbracam cu haine minuscule, tot jocul, toata distractia inocenta pentru inca o clipa de soare dupa furtuna, si pentru curcubeul frumos ce imbraca zarea in toate cele 7 culori ale sale…

Am vazut intr-o zi doi copilasi jucandu-se, un baietel si o fetita, erau mici cat o bucatica de om, erau simpatici si seriosi in joaca lor ingenua. Le-am vazut viitorul, i-am vazut cum vor creste, si, desi ar parea romantat acest viitor, i-am vazut indragostindu-se, i-am vazut furisandu-se afara in toiul unei nopti de vara ca sa se plimbe aiurea printr-o curte parasita.

Am vazut in alta zi doua fetite jucandu-se cu papusile, acelasi joc stupid dar fumos pe care il jucam si eu in copilarie cu prietenele mele. Se jucau de-a magazinul, si erau foarte preocupate de ceea ce faceau, de frunzele pe care le foloseau pe post de bani, de hainutele papusilor pe care aveau sa le cumpere. Si am stat asa, pe loc, privindu-le cum isi inchipuie afacerea lor cuminte, unde nu venea niciodata garda financiara, nici fiscul, nici O.P.C.-ul, pentru ca nu era nevoie, pentru ca ele nu faceau nimic nelalocul lui. Erau doar doua pustoaice simpatice care isi improvizau propria lume. Prinse de joc, nici nu au cum sa stie ce le asteapta in viata. In viata asta mizerabil de frumoasa pe care suntem condamnati sa o traim pana cand moartea ne va desparti…

Si moartea ne sperie pe toti, moartea, suprema contopire a spiritului cu natura, teama de necunoscut, atatea frici nemaiintalnite, noutate…de aici nu mai ai de unde alege, iti poti plati vamile cel mult cu frunzele fetitelor mele ce se jucau in parculetul de langa gara, iti vei lasa problemele nerezolvate, iti va parea rau ca ai murit, ca te-ai dus si nu te mai poti intoarce. Vei vrea o noua sansa, un nou inceput? S-o crezi tu, numai poate daca a fi budist, sa poti crede in reincarnare, sa ai speranta ca poti reveni intre cei dragi  fie si ca un sobolan infect strecurandu-se printre gunoaie. Realitatea e insa cruda, suntem blestemati sa traim si odata morti s-a zis cu viata. Si gandul asta sperie, caci nu ai cale de intoarcere, si sufletul tau e unic, si  moare odata cu tine…sau continua sa supravietuiasca in pasari, plante, amintirea celor care te-au cunoscut?

Si gandurile se tes ca o panza subtire de paianjan in mine, se intind pe sute de kilometrii de simtiri, se astern peste sosele udate de ploaie si acopera marea cu cu firele lor intortocheate, cuprind muntii si alearga la vale sa prinsa adevarata natura a gandirii umane. Cine sunt de fapt? Materie, suflet, miracol  cu radacini necunoscute?  Sau sunt doar o mica parte di marele nimic al fiintei in care ma zbat sa traiesc, caci traiesc, si viata imi da sansa de a realiza acest fapt dupa fiecare cadere psihica cu care ma confurn. Si ma ridic, imi scutur de praf sentimentele si merg mai departe asteptand ca ranie pe care le-am pricinuit si care mi-au fost pricinuite sa se vindece…