Visam o livada cu visini coapte, cu miros intepator de fructe rosii si maini patate de cerneala amara. Visam visini strivite intre dinti si buze colorate in rosu de zeama acra si amara. Deliram…

In minte mi se prelingeau imagini cu ei si cu el, cu mine si cu noi. Plangeam in orgia de arome, in umbra indecenta a unor trupuri goale, a unei imbratisari meschine desprinsa parca din sute de alcovuri terfelite. Plangeam si deliram, vedeam umbre de nedeslusit si auzeam voci,voci de neinteles, voci care radeau si plangeau, voci extaziate, tipete extaziate. Durerea pulsa, halucinatii, miros de visine coapte. Livada de visini, eram inconjurata de fructe amare, de samburi striviti si de carne patata de sange proaspat, sange de visina, rosu si amar. Mii de pomi invartindu-se amtetitor in jurul meu…sange de om amestecat cu sange de visina putrezita si ah! Rani dureroase ce zvacneau, ma rupeam in doua, in trei, in mii de bucati dureroase, visinii, sangerii. Eram un pat ce-si misca arcurile ritmic, eram imbratisare, extaz, eram una cu durerea. Visam!

Nu mai am simtire, nu mai exist, sunt doar o urma, o picatura de viata, o picatura dureroasa cu miros de visine coapte si vanilie, mainile imi miros a vanilie, si parul, si lumea intreaga. Trupul meu istovit se misca spasmodic, trupul meu intoxicat de fum, de betia acra a visinelor. Apoi aparea teama, esecul si visele, ah! Vise obsedante ce se preling picatura cu picatura pe caldaram, se sparg si se deruleaza in fata ochilor mei ca intr-un film prost…un film prost… Aici inca mai trepideaza un secret de neconceput, aici inca mai freamata speranta, speranta care te ridica pana la crengile cele mai de sus ale copacului in care atarni, speranta care te tranteste in noroi, si teama, teama care te striveste, care iti stoarc e si ultimul strop de sange.

Imi miroseau mainile a vanilie. Zambeam, zambesc dupa mult timp… Ce coteaza? Ce conteaza viata unei biete visine coapte, strivite de caldaram? Ce conteaza viata ta printre atatea alte vieti trecatoare? Ce conteaza sangele tau siroind pe pamantul negru cand exista atatea alte vieti mai importante?

Viata mea e importanta? E importanta pentru mine, in masura in care vreau eu sa fie importanta, pentru ca importanta vietii mele se afla in mainile mele si atat, daca vreau pot sa o strivesc ca pe o visina, sa imi patez degetele de sangele ei caldut, de mirosul ei dulce-acrisor, sau pot sa o transform in dulceata…

Nu mi-a placut niciodata dulceata de visine, nici acum nu imi place, e prea dulce si ma ineaca. Dar visinele, ah, visele sunt fascinante chiar si putrede (chit ca ma refer doar la culoarea unui material). Visinele poarta scris in carnea lor povesti uitate de mult, visinele poarta in ele parfumul primelor iubiri, asa cum unii asociaza primul sarut cu un mar, sau cu o stea cazand, asa asociez eu visinele dulce-acrisoare cu prima iubire. O iubire scrisa pe visine, o iubire mica, timida si platonica, o iubire ca o visina coapta si cazuta pe caldaram.

Astazi mergeam pe strada, pe trotuar, si ma gandeam la rezonanta cuvantului “trotuar”… Trotuarul are sens conotativ si denotative, ca la romana, trotuarul poate fi pur si simplu o constructtie din asphalt pe care calci, si, in acelasi timp, poate sa ascunda in maruntaiele sale poezie. Un trotuar poate sa scrie poezie, la fel ca in cantecele patritic-comuniste, cand macaralele si blocurile de ciment se construiau in draci. Ce poaezie poate sa ascunda un bloc de piatra? Un trotuar e mai frumos decat o locuinta de beton suspendata deasupra luminilor, trotuarul ascunde povesti, trotuarul stie mai multe decat o visina putreda strivita de caldaram, e ca un duhovnic al trecatorilor grabiti!

Ne-am privit pe toti indepartandu-ne! Intotdeauna m-au fascinate despartirile de prietenii mei, seara, cand trebuia sa mergem toti la casele lor. Ne spunem “la revedere”, mai vorbim cate ceva apoi intoarcem spatele si fiecare o ia pe drumul lui. Asa se intampla si in viata: fiecare o ia pe drumul lui, fiecare are viata lui, fiecare traieste izolat in colectivitate.

Avem cu totii coliviile noastre, barele de fier forjat sau din lucratura subtire de aur, colivii mici, colivii mari care ne tin captivi oricat am vrea sa traim in libertate. Exista libertate? Coliviile se maresc si se micsoreaza, ai puterea sa le reglezi, puterea sta in mainile tale! Dar n-ai sa poti in veci sa evadezi! Sa evadezi din colivie e ca si cum ai trece la un alt nivel… Iti imaginezi un hippiot batran, cu barba si plete, stand intr-un hamac improvizat cu un joint in mana, ascultand Bob Marley si retraindu-si ambitiile tineretii! E oare hippiotul liber? E liber, pentru ca vrea; e ca un fel de placebo, e liber pentru ca asa crede el, e liber pentru ca e fericit. De fapt, fericirea inseamna libertate!

Am zambit azi venind spre casa, am zambit tot drumul si am cantat “Ticket to ride”, am zambit si am cantat! As manca niste visine…

Tags : colivii, oameni, visine, zambete

A opta minune a lumii se afla in Lehliu, in Parcul Central din Lehliu, ca sa fiu mai exacta! A opta minune a lumii este un ansamblu din fier in forma de fantana arteziana (sau caracatita? sau poate budinca? cine poate sti?) de care sunt prinse niste furtune din cu beculete albastre, din cele care se pun iarna pe la geamuri, si de care atarna o panza de beculete rosii. Ei ii zic “A opta minune a Lumii”, noi o numim simplu: “panarama aia grotesca din parc”.

Cum a ajuns caracatita in mijlocul parcului? De Craciun a ajuns mititica.  Atunci cand se aprind luminite prin toti pomisorii si vaaai, vine si Moshu’ (acum, nu stiu exact daca cel adevarat sau tinerelul din cantecul celor de la Andre. Cred ca cel mai nimerit Mosh ramane tot cel din parodia de la Vita de Vie). Da stiu, cunoastem toti paianjanul albastru din mijlocul parcului, pe toata lumea deranjeaa la ochi, pe toata lumea enerveaza amplasarea “potrivita” si toata lumea asteapta si tot asteapta sa fie demontata. Stiu ca nu or sa o dea jos, o sa devina simbolul orasului poate, sau, sa speram ca o sa rugineasca in timp, or sa i se strice luminitele,pentru ca in final sa ajunga o ruin. Dar chiar si asa, vechima ii va da valoare si o ca continuie sa troneze acolo unde jucam anul trecut badminton, unde mai era niste loc de verdeata si de frumos, unde se alrgau pustoaicele de 3-4 ani si se jucau de-a mama si de-a tata, acolo o sa ramana pe vecmagaoaia cu luminite albastrei .

Nu zic acum ca nu mai au “puradeii” lehlieni unde sa se joace, nu, vorbesc mai degraba pe plan estetic, mie imi place sa imi fie mangaiata retina, nu zgariata de contructii tampite amplasate fix in buricul targului, plus ca minunatiei de budinca i s-au spart din beculetele rosii (cui dracu i-o fi venit geniala idee sa agate beculete rosii? vreunui stelist ceva?), care atarna stirb si monoton pe bratele “impozantei” creatii arhitecturale pe care si Brancusi ar fi gelos. De fapt da, uite ca nu vazusem partea asta, de fapt caracatita e o opera de arta urbana cu influente abstracte si suprarealiste, o combinatie intre Dali, Picasso si eventual reminescente din filmele lui Kubrik…Bravo mai Diana, te-ai prins de smecherie! Tu oricum nu inteleeeegiiii!

Pe langa mandria orasului, mai exista un bar, eu il numesc tandru bodega, desi nu e bodega, dar suna frumos cuvantul asta, nu stiu de ce… Birt, bodega, cosmelie, repet, nu e nimic din toate astea, se modernizeaza, atmosfera se schimba, chelnerita noastra preferata, insa, ramane la fel, aceeasi in orice situatie (mai putin cand e sefu’ prin preajma), dand ochii peste cap, intarziind sa vina sa ne ia comanda, facand scandal daca mancam seminte “pentru ca nu ne mai lasa sefu’ cu mancare din afara, ne da amenda noua, da aveti seminte la bar” (ok, si semintele de la bar, unde sunt? Deci am intrebat un alt chelner daca au intr-adevar, ca sa aflam ca domnisoara in cauza, a “confundat” fisticul cu semintele. Da, stiu, mancam seminte, stiu, nu sunt chiar cele mai “elegante” crantzanele si eu poate exagerez.De fapt,  cu siguranta nu am dreptate, Stiu toate chestiile astea, dati-ma in judecata!

Azi a fost frumos la bar, nu a mai fost bodega, nici birt, azi a fost bar. Azi au avut tot ce am vrut sa comandam, au bagat coktailuri cu umbrelute, frappe si limonada, si da, mi-am cheltuit toti banii pe un frappe si pe o Margarita Blue, pentru ca m-am rasfatat, pentru ca am vrut sa vad si eu cum e sa te simti ca in “Sex and the city”. Chiar daca nu l-am baut pe tot, si chiar m-au ajutat si fetele. Deci, o bila alba pentru partidul de mijloc unde ne facem veacul, o bila foarte alba, cea mai alba.

Gata, mi-am varsat naduful, am zis ce ma enerva, am zis de budinca, am zis de bodega, am zis de chelnerita. Mai era ceva? Aaaaa, era sa uit, azi m-am inscris la facultate, facultati mai degraba. Am fost iar la SNSPA, si, spre deosebire de ultima experienta,de data aceasta totul a decurs asa cum ar fi trebuit sa decurga. Nota zece pentru organizare la SNSPA! Am ajuns la facultate ingrozitor de speriata si emotionata, nici nu stiam ce sa spun, cum sa vorbesc, ma gandeam ca iar indrug tampenii gen” stiti, vreau sa vin aici, sa dau la dumneavoastra, la facultate!”, dar, contrar asteptarilor, totul a mers cat se poate de bine, am fost indrumati, mi s-a explicat cum si unde trebuie sa completez, cei de la indrumare si-au facut super bine treaba, erau frumosi, zambitori, stiau sa iti dea incredere daca te vedeau speriat (asa ca mine). Deci a mers perfect. Deja cand m-am dus la Istorie eram mult mai relaxata (poate si din cauza ca nu istoria este prima mea optiune) am reusit sa imi pastrez calmul, sa zambesc si sa imi dau seama ca nu mancasem mai nimic (adica am devenit constienta de mine).

Per total, a fost frumos azi la Bucurest, am fost aproape de studentie, de viata aceea de student, de mediul ala universitar (stiu ca suna pompos), dar zau,mi-a placut la nebunie. Bucurestiul aglomerat si incalzit, copii de-o seama cu mine, oameni de aceeasi varsta cu tata, oboseala, entuziasm, sentimente contradictorii si un nod oprit in gat. Avem emotii cat casa, pentru ca stiam (si stiu) ca de-acum se va schimba totul, se va schimba si Diana odata cu acest tot universal, pentru ca schimbarea face parte din viata. Voi ce ati mai facut?

PS: La multi ani Mariei, pentru ca a fost ziua ei!

PS2: La multi ani Lavi, pentru ca maine e ziua ei!

PS3:Tot ce va doriti voi sa se indeplineasca

Tags : ADMITERE, doasare, noutati, oameni, snspa

E urata, e urata rau si totusi nu e chiar asa de urata cum pare ca e. O asculti cantand, o asculti si nu o mai vezi niciodata urata, nu, nu ii mai vezi nici nasul mult prea mare, sau parul gras, blond, vopsit prost. Doar o asculti si ii vezi frumusetea interioara, ii vezi ochii lucind de departe, ii vezi iubirile transpuse pe muzica si razi.

Nu, nu e urata, pentru ca are ceva frumos din interior, in ciuda nasului, in ciuda pistruilor, in ciuda hainelor mult prea largi pe care le poarta si a gurii desenate ciudat deasupra barbiei. Ea e frumoasa, e frumoasa pentru ca stie sa fie frumoasa, pentru ca are o chitara in mana si stie sa iubesca intr-un fel in care tu nu stii. Ea canta traieste diferit, si toate astea la un loc o fac frumoasa. Vocea ei o face mai frumoasa decat orice fantezie. O vezi in toate ipostazele tale adolescentine, o admiri pentu muzica ei, o admiri chiar daca nu stii nimic despre ea, stii doar cantecele ei, si iti plac, pentru ca te  regasesti in ele, pentru ca e o tipa desteapta si talentata si stie sa transmita. Si tie iti transmite, toate iubirile ei neimplinite, toate bucuriile de o clipa si toata frumusetea unei vieti de hippioata care nu ii pasa. Pentru ca ei nu ii pasam, pentru ca ea e frumoasa, si lumineaza in jur in timp ce canta, si iti lumineaza si tie camera dezordonata din fereastra de youtube din care canta si tot canta de ore intregi, si tot continui sa o asculti.

Si iti place, si stii ca iti place, pentru ca te-ai chinut sa ii inveti melodiile, pentru ca stii “gray or blue” pe de rost;  nu mai stii “tatal nostru”, acum stii “gray or blue” si nimic nu mai conteaza, pentru ca ii intelegi muzica, si iti place, iti place pentru ca reiese ceva din muzica ei, si pentru ca pare a fi la fel de haotica si de nervoasa ca si tine. Si poate ca numai iti pare, dar si ciudata impresie ca iti seamana, te face sa o simti aproape, sa ii simti muzica mai aproape, pentru ca te face sa zambesti si pentru ca nu o gasesti pe nicaieri pe dc, si cu toate astea sapi youtube-ul ca sa dai peste melodii de-ale ei, ca sa simti ca e mai mult decat o vara atipica, ca nu te mai doare atat de mult prima vara atipica din viata ta. Ca sa nu te mai doara toate verile astea atipice care vor urma, pentru ca nu va mai fii o vara tipica, pentru ca atipic se va transforma in tipic, si e normal, pentru ca evoluezi, si stii asta, dar te doare… Te doare pentru ca stii ca pe masura ce cresti, lucrurile nu vor mai fii niciodata la fel, si stii ca atunci cand totul se va termina, cand vei reusi in sfarsit sa tragi prima gura de aer curat in piept, prima gura de aer dupa o lunga perioada de respirat greoi sau precipitat, prima gura adevarata de aer dupa atat de mult timp, atunci vei stii ca sa terminat… Si deja e aproape, finalul e aproape, ultima zi de copilarie, ultima zi dintr-o lunga etapa pe care ai inceput-o cu prima gura de aer respirata, dupa ce doctorul ti-a tras o palma la fund, ca sa plangi, prima bataie pe care ai primit-o vreodata in viata ta, primul scancet, toate astea au ramas in urma, de mult in urma, in negura amintirilor. Etape si etape care se termina si incep si iti sfasie sufletul in mii si mii de bucatele, si din toate nu raman decat  firicele de hartie arsa, care se dezintegreaza de cum le strangi intre degete…si muzica. Si bucatile de hartie se ingalbenesc, discurile cu muzica se zgarie, si peste toate se asterne praful. Si peste amintiri, peste iubiri platonice si peste banale raceli, si peste oameni se asterne praful ca sa devina in final pamant. Si viata e urata, si poate seamana intr-un fel cu Jaymay, poate ca si viata are nasul mare, si totusi are o frumusete din interior, si viata pare sa fie frumoasa si este frumoasa, daca stii sa o vezi frumoasa…Viata e doar o etapa, sau cum?

E ca o melodie care pluteste,  care zboara, care se joaca pe hartie…muzica se joaca pe hartie? Muzica se joaca scrisa cu note pe hartie, totul se reduce la note, la puncte insciptionate pe portative imense, ca in  viata, muzica e viata sau viata este muzica, sau toate se impaca intr-un fel sau altul intr-un vers alb dintr-o poezie de Blaga. Si de ce tocmai Blaga

Pentru ca imi voi amintimereu de Blaga, altfel decat il voi iubi pe Nichita Sanescu, pentru ca Blaga a fost la un moment dat o problema pentru mine, intr-o sala de clasa ca un amfiteatru, cu doi supraveghetori si cu necunoscuti in jur. Si n-am avut necunoscute ca la matematica, ci un mare si ilustru necunoscut, care a ras de mine din bucata lui de hartie, de foaie de examen, a ras de mine! Si cand am iesit am ras eu de el, si asa voi rade toata viata… Te iubesc domnule Blaga, desi nu te-am placut in liceu, desi poeziile tale expresioiste ma scot din sarite… Te iubesc domnule Blaga, desi esti mort de mul… si gata.

Ah, de-as putea sa iau o gura de aer, sa-mi trag sufletul si sa dorm fara sa ma gandesc ca am dormit prea mult, fara sa imi fac prea multe probleme…vreau sa se termine, sa se termine tot, sa se duca, sa rad, sa nu mai stiu nimic, de nimeni sa nu mai stiu nimic!

E greu, e tare greu si greul de-abia acum incepe… Ah, cum as vrea sa dorm un somn din cele profunde, adanci, apropiate de moarte, sa stau pe marginea prapastiei, si cand ma voi trezi sa fiu intr-o alta lume, sa fie bine, sa fiu odihnita, si sa ii am iar, pe toti aproape. Mi-e dor de multi, mi-e dor de oamenii cu care ma distram candva, mi-e dor sa fim iar toti, baietii sa cante la chitara, sa cantam toti, sa stau intinsa pe patura si sa ma uit sa o bucata de cer, sa o vad pe Dana jucand badminton  cu Mirela, pe Alexa cu palariile ei mari si cu sutienul cu imitatie de leopard dandu-se cu crema, pe Stefi si pe Ovi facand misto unul de celalalt, pe Bala iesind din apa ca o sirena si cantand “Stere” in gura mare, mi-e dor de Alex H. si de Dana, de Alex G. si de Mierala, mi-e dor sa ne povesteasca Alex de job-urile lui noi, de cand lucra ca “mercendaizer”. Mi-e dor de povestile cu iele ale lui Sax, de mistourile idioate pe care le facea cu Ovi si cu Alex. Mi-e dor sa ma invete Marinush sa inot, sa ne pupam printre pomi, sa ii aud pe toti vorbind despre  tutun pentru bong sau despre arome pentru nargilea. Mi-e dor sa fumez narghilea, sa dam furtunul ala de la unul la altul, sa fumez o tigara cu Beatrice si sa se uite Dana urat la noi, si noi sa ne uitam una la cealalta si sa radem, si Dana sa se supere mai tare, pentru ca in final sa ii treaca, pentru ca oricum nu are sorti de izbanda. Si mi-e dor de muzica din telefonul lui Bogdan, desi ma scotea din sarite cand ne punea house si trance, just because he liked it, acum mi-e dor, mi-e dor sa fim iar toti, sa radem, sa facem misto unii de altii si sa cantam la chitara, pe strada, sa cantam tare si fals “i will survive” si “pusca si cureaua lata” si ce naiba mai cantam. Mi-e dor de voi ma…mi-e dor de noi…

Gata…!

Tags : amintiri, frumoasa, jaymay, oameni, urata

Chitara…un instrument care reprezinta pentru mine placere si frustrare, motiv de nervi si uneori, extrem de rar, bataturi dureroase in varfurile degetelor de la mana stanga.

Mai nou, toata lumea canta la chitara; eu nu m-am mai atins de ea de cateva secunde, tocmai ce-am lasat-o jos din mana, plina de nervi, cu niste bataturi inrosite si dureroase, fara sa fi reusit ceva mai de doamne-ajuta la ea. De fapt am renuntat de mult, cand am mai cantat cate ceva la chitara, am cantat asa, just for fun, am repetat acelasi 4-5 acorduri de baza pe care le-am invatat in cei 4 ani de cand o am. Patru ani de zile si eu de-abia rup cateva acorduri, dar nu e bai, imi zic ca pur si simplu nu s-a lipit de mine! Cu toate aceste, simt uneori nevoia sa ma exprim prin muzica, si vocea nu e de ajuns in situatiile astea, de fapt, mi-ar placea sa iau chitara si sa cant mult, sa cant pana mi se cresteaza buricele degetelor si devin niste rani deschise, dureroase, pline de puroi. As vrea sa iasa prin ranile alea din mine tot veninul si toti dracii pe care ii acumulez de-a lungul timpului, toate frustrarile, toate nereusitele, sa iasa prin taieturile de la degete, sa se amestece cu mirosul de metal coclit al corzilor si vopseaua de pe grif…

Mai nou, e foarte la moda sa canti la chitara, mai nou are toata lumea chitara, o sa ajungem sa facem dragoste pe chitari, o sa ajunga chitarile moneda de schimb, si cantecele mita, o sa incepem sa ne vindem vocea celor care nu o au dar si-o doresc, o sa ne vindem si veninul, si tristetile, si o sa le dam pentru o cutie de rezonanta mai mare, pentru un grif mai drept sau pentru un mi subtire mai rezistent…

Chitara a devenit un trend acum, chitara e vazuta in zilele noastre cum era vazuta pe vremea raposatului Cenaclu Flacara. Acum ne inchinam chitarii, ii facem ofrande din corzi si din pene, si din capodastre, din huse si curele de gat. Azi, toata lumea canta. Nu stiu daca fenomenul asta se intampla pentru ca e cool, sau pur si simplu pentru ca arta produce amor, mai bine zis, pentru ca e frumos…

A fost o vreme cand purtam o pana legata de mana. Mai mult din snobism, ma gandesc acum, decat din virtute. Imi placea pana mea, am schimbat de altfel vreo trei, cred;  am avut una mov, una albastra si una galbema. Pe prima i-am facut-o cadou lui boyfriend cand a plecat in Anglia, a doua mi-a pierdut-o Ovidu si a treia mi-a rupt-o nea’ Gigi Dumitrele cantand plin de patos o melodie, nu mai imi amintesc exact ce, important e ca s-a rupt… Din toate penele mele, cel mai mult am iubit-o pe cea galbena, mai pastrez si acum ramasitele ei, avea o imensa valoare sentimentala si dupa ce s-a rupt nu am mai purtat alta. Mi-o adusese boyfriend din Anglia, avea o gaura in forma de stea in mijloc, era absolut fantastica si deosebina, era: PANA MEA! In fine, mortii cu mortii, vii cu vii, pot spune, nu voi face acum istoria penelor mele, dar recunosc, ca atat timp cat am purtat pene la mana, “pana mea” era vorba mea preferata, pentru ca aveam, la propriu, o pana, si eram mandra de ea…nu stiu daca din pur snobism sau doar de amorul artei…dar aveam si eu “pana mea”

Mai exista azi amorul artei? Sau se pierde incet incet in nebunia “coolness”-ului? Habar nu am, cate-odata limita e atat de subtire incat devine insesizabila. Si ce mai conteaza daca este sau nu “cool”, daca faci un rahat pentru ca il face toata lumea, cand exista acel mirific amor al artei pe care il invocam cu totii cand tipam ca sa ne-auda aia de jos “Americanii-s de vina/Futu-i in gura sa-i fuuuut!”. Cate-odata ma simt ca si cum traiesc intr-un Hotel Cismigiu, asa de gri si sfaramata mi se pare lumea, nu stiu ce legatura are lumea mea gri si sfaramata cu chitarile si alte accesorii adiacente, si pana la urma, de unde am pornit, si unde vreau sa ajung?

Ma uitam ametita la fumul care iesea dansand lasciv dintr-o tigara asezata pe marginea unei scrumiere, auzeam rasete, comentarii acide si lipsite de sens, copilarie, eu, noi, gasca noastra, perioada mea iubita de “rebeliune”, o vara, doua veri…ma intreb cand a trecut timpul… Ma intreb de ce am ajuns de la chitari si nuante ale modei cotidiene la trecerea ireversibila a timpului, ca sa folosesc un cliseu de la romana… Nu mai inteleg nimic, usor usor ma pierd in detalii, mai conteaza ceva? MAI CONTEAZA CEVA? As vrea sa tip, as vrea sa ma bat cu pumnii in piept si sa tip, apoi sa rad isteric, satanic, sa ma asez in pat si sa dorm, sa ma trezesc cand toate astea nu vor mai fi; as vrea sa fiu din nou copil, uneori…

Am vazut multa lume cantand la chitara, am vazut ca e la moda sa canti la chitara, fenomenul s-a imprastiat mai ceva ca SIDA; e la moda sa stii chitara, nu? Uite ca ma prind si eu de niste chestii! Nu, nu sunt batuta in cap, deci da, e la moda… Sa fim seriosi, mereu a fost la moda sa stii chitara, atata timp cat intelegi muzica… Acum, ce as putea sa mai scriu eu aici ca sa nu fiu inteleasa gresit? Hai Diana, stiu ca poti sa te gandesti, stiu ca poti, hai nu rade, hai stoarce-ti creierii…Da cred ca poti pur si simplu sa spui ca “da frate, e misto sa stii chitara”, deci, da frate, chiar e misto sa stii chitara… Unde ramasesem? A, da ma plangeam la voi ca nu s-a lipit de mine chitara, deci, toata insiruirea asta groteasca de cuvinte se datoreaza frustrarilor mele de artista ratata… Asta ma face mai putin “cool”? Da-l dracului de cool, mai razi si tu putin…

E o conversatie idioata dintre mine si mine, eu fac misto de mine, si numai eu am voie sa fac misto de mine,  daca indrazneste altcineva sa faca misto de mine, ma supar! Nu stiu cum se numeste fenomenul asta, are si el un nume, dar nu imi vine acum. O sa o iau pur si simplu ca pe o maladie a firii umane…

Acum tac, as vrea sa cant la chitara, as vrea sa bat la tobe, as vrea sa fumez o tigara, as vrea sa invat mai mult, as vrea sa nu mai treaca timpul atat de repede, as vrea sa ma culc si sa ma trezesc intrata la facultate, as vrea sa imi iau haine noi, as vrea sa nu mai repet atat de obsesiv “as vrea”, si in final, as vrea sa…uf, mi-am  pierdut ideea…nu mai conteaza…

Nimic nu mai conteaza… Vorbeste somnul, cafeaua, viciul, nu vorbesc eu…eu sunt imateriala de fapt, sunt un fum, o bucatica de ceata, o scama in poezia lui Arghezi, o picatura de saliva inghitita cu o muscatura dintr-un mar nespalat. Eu sunt expresia imateriei…asa ca lasati-ma in pace, vreau sa ma culc si sa dorm…

Tags : chitara, oameni, pana mea, variatii pe tema

Dimineata ma trezeste zdranganitul electric de chitara al lui Kurt, as vrea sa mai dorm, as vrea sa nu il mai aud, as vrea sa taca dracului odata, sa ma lase sa mai dorm un pic. M-am gandit ca daca imi pun un cantecel simatic sa ma trezeasca, o sa fiu bine dispusa toata ziua… De fapt, nu da niciodata roade, orice as incerca, nu reusesc sa ma trezesc cu drag, nu imi place si basta, urasc sa fiu trezita din somn, nu neaparat trezitul, ci ieea ca suna o chestie la capatul patului si imi tulbura somnul, as ma ucide, de fapt.

Total fara de legatura de ceea ce am scris mai sus, de fapt, poate cu foarte putina legatura, adica, da, azi m-am trezit de dimineata, nu m-a trezit Kurt Cobain, nu mi-a spus ca “Smells like teen spirit”, din contra, m-a trezit mama, sa mergem la plantat de pomi, pomuleti, mai bine zis (vorba Dianei). Deci da, azi am fost mai eco decat toata ecologia, am facut poze si am si filmat. Poze cred ca o sa pun, daca nu o sa imi fie lene, bineinteles, filmulete, nu promit nimic…

Mi-a placut foarte mult ideea, mi-a placut sa vad ca cineva ia initiativa si cand spun asta ma refer la  Laura Pascu si  Jhonson, ca se face ceva si aici, in locul asta uitat de lume unde timpul inca mai pare sa aiba rabdare cu noi, ca sa il citez pe Marin Preda :).

Au fost si cateva vedete, adica Cheloo de la Parazitii (si cainele lui super simpatic, care semana cu patrupedul din The Mask), Gheorghe Gheorghiu cel cu pletele in vant, si stiu ca mai trebuia sa vina si Cabral, care nu a mai aparut, din pacate, pentru ca tare mi-ar fi placut sa il cunosc.

Ceeea ce mi s-a parut extraordinar a fost faptul ca au venit foarte multi oameni, din toate zonele tarii, ca sa planteze un pom la Lehliu! Mi-a placut ca scoala si liceul s-au mobilizat si ei si au adus elevi in fiecare zi de cand a inceput programul (adica de Luni), ca primaria s-a implicat si chiar au fost acolo cu totii, s-au preocupat ca actiunea sa iasa bine,  si all in a nutshell, actiunea s-a desfasurat foarte frumos, si civiliat; parca ar incepe o noua era, sa zic asa, in care vezi cu adevarat ca oamenilor le pasa de viitorul copiilor lor, de viitorul planetei si al aerului pe care il respira zi de zi.

De dimineata chiar vorbeam cu mama, cata munca pentru a planta un pomisor, pentru a-l face sa “se prinda”, sa il vezi cum creste in atatia ani si in final este taiat in cateva minute si pus pe foc. E mare lucru, deci, ca se intampla genul asta de actiuni.In continuare, niste poze de la fata locului:

Mai multe gasiti si pe blogul Laurei Pascu www.prcafe.com de unde este “furata” si ultima fotografie, pentru ca eu nu aveam nici una cu organizatorii!

Tags : oameni, plantare, pomi, voluntari

Am perioade in care bag in mine tot felul de tampenii, in cantitati deloc neglijabile, si perioade in care mancarea e o chestie care trebuie facuta, nu ca mi-ar face placere extraordinara, dar treaca-mearga, hai sa mai imbuc ceva, pentru supravietuire. Asa fac de cand ma stiu, si probabil o sa o tin asa toata viata. Acum sunt intr-o perioada de ingurgitare majora, bag in mine de la dulciuri la paine prajita, fructe, ciocolata (cam toate dulciurile care au mai ramas de la sarbatori), oua prjite, cartofi prajiti, muraturi (era sa zic prajite). Ma enerveaza foarte tare perioada asta, pentru ca mama incepe sa se ia de mine ca ma indop cu prea multe tampenii, ca o sa ma ingras etc. etc. Drama se petrece cand incep sa am senzatia ca ma ingras, si mi se face si mai foame, si zic ca de maine nu mai mananc nimic, ca gata,am intrecut masura si trebuie sa se opreasca aici. Pe dracu…

Adevarul e ca in ultimul timp fac foarte multe chestii “de maine…”, de exemplu, de maine ma scol de dimineata si nu mai intarzii la prima ora, de maine o sa vorbesc frumos cu toata lumea (pana ma enerveaza vreun nefericit), de maine ma apuc de invatat pentru bac, nu ma mai crizez pentru toate prostiile, nu mai plang (by the way, saptamana asta mi-am propus sa nu mai plang de loc, ar fi o performanta, mai ales ca in ultimele luni, daca nu plangeam de doua-trei ori pe saptamana nu ma simteam bine).

Ieri nu am servit scoala, am dormit pana la unu si am petrecut toata ziua in pat, mai devorand cate-o ciocolatica, mai un blogulet, mai niste cartofi prajiti, chestii normale de altfel, mai ales ca ma simteam super obosita dupa vacanta pe care am avut-o. Pentru ca nu ma pot plange de lipsa vietii sociale in vacanta, am punctat Bucuresti de vreo doua ori, iesit in fiecare seara si chiar zi cu gasca, munte,revelion (ca doar suntem romani, si romanul petrece cand se schimba anul de sta mata-n coada) ziua lui Bala (By the way, La multi ani!), intors acasa, si multa multa oboseala acumultata de-a lungul celor doar doua saptamani de vacanta. Ce bine daca erau trei, ma mai culegeam si eu cat de cat, imi reveneam dupa sarbatori, ma obisnnuiam cu ideea ca a mai trecut un an din existenta asta mizera. Da ce sa-i faci, o minune nu tine mai multe de 3 zile, bine si-asa!

La scoala am catadicsit sa ma deplasez azi, 6 ale lu’ ianuarie 2009, am facut doar doua ore, si alea cam trase de coada, saracele, de franceza, din care una ne-am strans toti adormiti de la casele noastre, si in cealalta am stat de vorba, in ciuda eforturilor profei de a ne atrage atentia, ca intra-adevar, eram nesimtiti…copiii astia… Am mai pierdut vreo doua ore degeaba, ca daca stiam plecam acasa dupa franceza, dar n-m stiut si am orbecait de frig si de somn in banci pana am aflat minunea-nu facem geografie si engleza, asa ca valea acasa, nu mai pierdem timpu’ in pestera asta cu pretentie de clasa. M-am carat la my sweet home, am ingurgitat niste cartofi cu muraturi si am dormit pana la 4. Si m-am trezit iar, si m-am pus pe mancat ciocolati si prostioare, si tot mi-e foame si nu mai gasesc nimic interesant prin bucatarie, asa ca maine dau comanda de snitele cu piure.

Pe de alta parte, pot sa declar oficial ca sunt nebuna, inca suspin si imi dau palme ca sunt atat de nehotarata, dupa ce, cu doua saptamani in urma am fost atat de aproape de acea superba perche de cizme, si nu mi-a placut, DE CE NAIBA NU MI-A PLACUT?, habar nu am. Nici in momentul asta nu stiu unde mi-a fost mintea cand am zcrezut ca o sa ma ajung sa mi le cumpar! Vise frate, mai ceva ca sirenele de pe mare, i-am dat banii lu’ mama, am plecat la munte, si oricum e criza financiara, dar jur ca imi vine sa plang (saptamna asta nu mai plang), cand imi amintesc de ele, ce simpatice si urate si calduroase erau. Jur ca erau cele mai perfecte cizme ever, si stiu ca nu o sa le am niciodata, pentru ca am mai trecut prin experiente cu cizme mult-dorite, si nu le-am avut, si inca plang de ciuda… Dar trebuie sa ma linistesc, e  criza financiara, trebuie sa facem economii (personal, cred ca o sa izbucneasca un Razboi-Al Treilea Razboi Mondial-un fel de Armaghedon, si o sa vina sfarsitul lumii, si o sa murim cu totii).

Imi vine sa ma iau cu mainile de cap cand vad cum evolueaza lucrurile din rau in mai rau, cand vad ca ai mei sut suparati amandoi, si ii mai amaresc si eu cu problemele mele! Ok, gata, va las, am pornit de la mancare si am dat-o in criza financiara! Pai si ma mai mir ca nu ma duc cu placere la scoala, cand acasa merg toate aln-dala, cand cizmele alea gri stau tot pe raft sau in picioarele unei fete mai hotarate ca mine, cand scoala merge inainte si eu aelrg sa o prind..and you call this life? Sper sa treaca totul cat mai repede, ca o iau razna incet-incet, nu vreau sa ma gandesc ce e in sufletul mamei, saraca…

Tags : alan-dala, cizme, mancare, oameni

Nu mi-e bine de loc, nu am chef sa fac absolut nimic si pot sa spun cu mana pe inima ca m-am scufundat in starea aia nenorocita care ma apuca din cand in cand, mai ales dupa o perioada in care am facut totul “cum trebuie”, dupa normele personale de calculare a “cumtrebuitului”. Deci, nu mai am chef sa citesc, prin urmare, ma chinui de doua saptamani la o carticica pe care, in alte conditii as fi dat-o gata in cateva zile, bine, acum sa ma consolez pot sa zic ca respectiva carticica este filosofie, si nu orice fel de filosofie, ci filosofia lui Descartes, care, trebuie sa fim sinceri, a fost cel mai plictisitor si mai anost om cu putinta, sincer, ma ia cu somn, cu lene, cu foame cand ma apuc sa citesc din el. Si tragedia este ca eu trebuie sa termin cartea aia, ca altfel nu se poate, eu nu mai las carti neterminate, ca nu e frumos fata de ele, sacrilegiu si mai multe nu. Dar am chef de o lectura usoara, am chef de ceva povesti de dragoste, literatura interbelica, mai stiu eu ce… Si o sa am, pentru ca, dupa ce termin cu Descartes, il arunc intr-un colt, cel mai intunecat si ma asteapta vreo trei volume de Balzac, si sa vezi atunci fericire pe mine (bine nu e literatura interbelica, dar sa tinem cont de faptul ca George Calinescu l-a avut ca exemplu, you can see the point now :D) Si in orice caz, am o groaza de carti care TREBUIE citite, cu orice pret, si nu am nici chef, nici timp cine stie ce, plus ca inventia asta a secolului nostru, numita calculator+internet, imi ocupa o gramada de vreme, numai cu lucruri inutile in cea mai mare parte. Asta da drama persoanala…
De sarbatori nu am nici un chef, presimt ca o sa fie urat, si gri, si nici macar un graunte de zapada nu o sa vad de Craciun sau Anul Nou. Si nu am chef de ele, nu am chef de sarbatori anoste, si stiu ca vor fi anoste. As sta toata ziua in casa, si nu as iesi de loc, decat as manca si atat. Nu am chef de colinde sau de impodobit brad cu decoratii prafuite, nu am chef de luminite sau colindatori, cred ca singurul lucru care m-ar face sa zambesc si sa simt si eu ca vine Craciunul ar fi niste tura dulce cu scortisoara si un vin fiert. Si parca nici alea nu m-ar aduce in atmosfera.
Simt ca ma sufoc aici, as vrea sa ma plimb prin Bucuresti, sa merg la un patinuar ceva, sa vad un film, sa vad luminitele noapte, ceva, sa fac ceva mai iesit din comun. Totul a devenit din cale-afar’ de plictisitor si de rutinat, afara ploua, in emil miroase a fum si cand iesi de-acolo zici ca esti cel mai mare fumator de pe Terra, gasca se imputineaza, pe unii nu i-am mai vazut de o gramada de timp. Mi-e dor sa fim cum eram acum doua veri, sa ne distram cum o faceam atunci, but i suppose this is just another foolish dream…
Intru in panica din ce in ce mai des in ceea ce priveste facultatea, ma simt atat de nesigura pe mine, ma gandesc daca m-am orientat bine, ma gandesc ce o sa fac, unde o sa ajung, o sa ma chinui? O sa am unde sa stau? O sa imi placa? si o multime de alte intrebari intrebatoare, care ma fac sa mai cad din cand in cand, sa imi vina sa imi iau lumea in spinare si sa ma duc unde-oi vedea cu ochii…vorba vine.
Maine am teza la geografie, nu am invatat nimic, si pentru teza asta chiar trebuie sa invat Ca lumea,trebuie sa stiu materia aia ca pe Tatal Nostru ca altfel o incurc, si sunt o gramada de chestii pe care trebuie sa le retin, si stiu ca nu o sa retin nimic, pentru ca o sa intru in panica, si o sa imi intre pe o ureche si o sa imi iasa pe cealalta… Asta se poate numi de asemenea o mica drama, pentru cineva care are nevoia de medii mari. Apropo de asta, am observat ca daca te zbati si te chinui sa inveti iei note mai mici, si daca esti miserupist, risti chiar un premiu intai, v-o spun, am incercat-o pe pielea mea, deci, ce-ar trebui sa fac? :)) In fine, ma duc sa invat la geografie…happy whatever you want!

Tags : CRACIUN, DECORATII PRAFUITE, DRAME, MISERUPISTI, oameni

Yann Tiersen&Natacha Regnier-La parapluie
Asculta mai multe audio Muzica »

Play and read!

Poti sa te intelegi cu celalalt tu, si sa te plimbi pe strazile aerisite, si poate sa ploua, si sa canti. Poti sa tragi pe nas praf de aer umezit de stropii de apa, si poti sa razi.

Azi nu imi pasa, azi ma respect, azi imi permit sa rad cu zgomot, sa ripostez.

As scrie despre frustrari, si neimpliniri sufletesti, iubiri pierdute in apele involburate ale Sambetei, as scrie despre defectele umane, dar dor…

Am anemie sufleteasca, simt ca se scurge vlaga din madularele fericirii mele, ca-ntr-un film mut, rusesc, un film din care nu pot sa pricep nimic. Simt ca nu sunt fericita! Dar nu imi pot intelege fericirea, e prea simpla pentru perceptia mea, eu nu pot sa simt decat tristetea, fericirea ma inspaimanta! Imi scriu propria simfonie in fa diez si stiu ca-mi zgarie timpanele; ce prost e scrisa! Si nu bag de seama ca muzica pe care imi traiesc viata suna ca  fundalul sonor al unui film de groaza. Vreau sa sufar, vreau sa ma doara, sa spintece in carne vie, sa ma arda cu fierul incins ca sa scriu…prin suferita scriu, scrisul insemna suferinta. Cel putin pentru mine…

Sa scriu, sa transpun pe hartie tot abjectul ce l-am trait, toata decadenta, toata stralucirea pasagera, tot ce-a fost dezamagire…

Decazi, decazi,  decazi, decazi, cazi, te spargi, te rupi in bucati si mori ucis de remuscare. Te doare? Se frange ceva in interior, te doare si simti cum te spargi, te rupi incet, te doare…

De-a dreptul fenomenal, acum vei gandi ca am slabit, ti-am zis, sunt anemica, sunt anemica spiritual, nu mai traiesc sufleteste!
Mi-e frica, mi-e frica si simt senzatie cum se urca pe maduva spinarii, simt naduseala rece, de gheata, simt… Sunt doar un suflet ratacind pe strazi  prost luminate. Cararile luminii sunt inchise, ma asteapta sa le deschid.

M-as ascunde sub o umbrela, sa dorm in ploaie, sa nu mai simt apa, sa aud doar picaturile cum lovesc si uda asfaltul, cum creeaza noroiul, cum se naste mizeria, namolul!
Strazi, strazi udate de ploaie, apa, vant si frig, burnita! Dar eu ma simt in siguranta sub o umbrela, ma simt fericita, si mi-e cald, si parca vine primavara, si miroase a flori si a menta salbatica! Si dansez cu umbrela in mana, in timp ce oamenii trec grabiti, ma ignora. Cativa tanci se uita la mine “Uite-ooooo, ce nebuna eeee!” si eu le strig razand “Veniti si voi, hai sa dansam sub umbrela!” Si sub umbrela dansam, feriti de frig, si de rau, si de oameni. Sunt eu si-o sleahta de copii, dansam in ploaie sub o umbrela!

Azi sunt fericita, si nu scriu despre frustrari, nici despre tristete. Azi dansez sub o umbrela, si uit de toti, uit si de mine, si-mi las alter-ego-ul sa zburde. Alter-ego-ul meu e fericit, eu sunt cea trista!

Tags : eu, oameni, umbrela

Povestea mea este una simpla, adica, nici macar nu stiu daca este o poveste, i-as zice mai degraba ceva frumos, interesant de vorbit despre, frate, e o poveste pana la urma, mai mult sau mai putin reala, cu iz de melodrama ieftina, sau originala, s-o ia naiba, nimeni n-a mai trait cum am trait eu.

Sa incep cu inceputul, cu tentativele mele scriitoricesti esuate, cu mediocritatea ce se rasfrange din randurile mele, cu toate acele „romane”, incepute cu entuziasm, ca si „cel de fata”, de fiecare data convinsa ca „frate, pe asta il termin, intru direct in randul scriitorilor cu el”, si abandonat dupa prima pagina, pe motiv de „fraza prea putin aranjata, material prea scurt, in fine, imperfectiune”. Pai ce frate, eu sunt Balzac? Nu, adevarul e ca nu stiu ce vreau cu adevarat de la mine, nici de la condeiul meu virtual, imi doresc totusi sa scriu, sa scriu ceva frumos, care sa va placa voua, imbecililor, voi, care o sa imi criticati fraza mediocra, si subiectul mult prea des abordat de scriitori, si stilul, si curentul, si dracu sa o ia de originalitate, ca toata lumea e intoxicata cu informatii si visam toti un vis efemer de originalitate coclita.

Dar sa o iau cu inceputul, sau cu mijlocul, in fine, Matei imi canta la chitara, si o sa ma intrebi de ce Matei, e, uite de aia Matei, ca imi place mie numele asta, si am vreo 3 personaje cu numele Matei, dar ce sa o mai lungesc, acest Matei e mai special, are corespondent in lumea reala… Deci, Matei imi canta la chitara, facea uneori gestul asta, si nu isi dadea seama cat de multa placere imi provoca in momentul in care incepea sa se joace pe chitara aia. Stii, mangaia asa corzile, frumos, o facea sa cante, incerca si cu vocea dar renunta de fiecare data, pe motiv „ca nu avea ureche”. Imi placea la nebunie cand se apuca sa imi cante bucati din Iris, si stateam asa, ghemuita, cu fundul pe scara aia rece de la intrarea din spate a scolii generale pe care o terminasem „magda cu laude” amandoi, la intervale de timp diferite. Acum radeti de gaselnita asta cu „magda cu laude”, ei bine, nu eu am inventat-o, cred ca am citit-o pe blogul lui Cabral, sau ceva de genul. Dar sa ma intorc la subiect, tu, Matei, cantai si te opreai cand apasai gresit vreo coarda si chitara scotea vreun sunet aiurea, ma priveai rusinat, de parca eu as fi fost o profesoara la scoala de muzica si tu un elev amarat in timpul testarii. Si asa, jenat, incepeai iar, acelasi cantec, si iti iesea, si greseai iar, si se repeta figura, si te priveam asa, cum te enervai de propria neputinta, de parca ai fi fost la un coert si ar fi trebuit sa dai tot din tine, sa nu te pomenesti ca arunca cineva cu morcovi si rosii… Matei, nu te gandeai ca erai doar tu cu mine, ca adoram fiecare zgomot pe care il scotea nenorocita aia de chitara?

- Stii ,mai Matei, mi-ar placea sa stam asa uneori si tu sa canti la chitara si eu sa scriu…

- Pai ce sa scrii

- Nu stiu, uite asa, cum stam aici, si tu canti la chitara, si as vrea sa scriu asa, toate chestiie care imi trec prin cap acum…

- Si ce iti trece prin cap?

- Eh, nu stiu sa iti explic, ar trebui sa scriu pe ceva, daca as incepe sa iti vorbesc despre toate prostiile care imi trec prin cap s-ar pierde in vant…

Si Matei a zambit, asa cu zambetul lui special, cu buzele lui perfecte, frumos conturate, am vazut cum colturile indreptate in jos se ridica si ochii se umezesc un pic, sa formeze un zambet perfect, cu tot sufletul…

-Bine mai Sophie, nu imi zice daca nu vrei…

Si aerul tau debusolat, buza de sus acoperind-o pe cea de jos, vesnica intrebare…

Ma gandeam…bine, sa fiu sincera nu imi amintesc exact la ce mai gandeam, stii imi vine cate o chestie si o dezvolt asa ca nebuna, ma afund intr-o idiotentie tipica mie, ma pierd in detalii, imi laud de una singura perfectiunea frazei, si ma oftic, doamne in ce hal ma oftic ca nu am o foaie si un pix sa notez toate astea.

Matei, as vrea sa ma pictezi in note, as vrea sa stai pe coltul patului si sa canti si eu sa ma prefac ca dorm si sa ma bucur de gandurile mele poetice, romantice, sa imi doresc cu ardoare un carnetel in care sa iau notite dar sa imi fie teama sa ma ridic, sa nu spulber odata cu ridicarea mea, vraja… Matei, visam demult sa am un iubit pictor, sa ma picteze cu pensule, sa isi murdareasca hainele in culoarea pielii mele, si a parului, si a bluzei mele albastre, dar sa stii, Matei, ca tu ma pictezi mai bine decat ar face-o un pictor. Matei, tu ma iubesti, copilule, ma iubesti si ma pictezi cu ochii, cu mainile, ma pictezi cu chitara ta albastra, ma pictezi cand imi canti Nirvana, ma pictezi in somn, ma pictezi prin muzica…

Sa nu crezi Matei ca te-as vrea altfel, stii, ai acel talent deosebit, cum sa iti explic? Tu nu ma iubesti in clisee ieftine…

Am auzit mai demult un banc in care o tipa ii spune unui tip in lift „Fa-ma sa ma simt femeie!” la care el se dezbraca de camasa, o arunca pe jos si ii spune femeii „Ia-o, spal-o, calc-o!”. Si acum, tu, cititorule, intreaba-ma ce vreau sa spun cu asta? Pai sa iti explic, fa-ma sa ma simt mica, proasta, neinsemnata si am te venerz ca pe un zeu, apoi ridica-ma de jos, sterge-ma de praf, imbarbateaza-ma, spune-mi ca nu e chiar asa, si am sa te iubesc mai mult decat ma pot iubi pe mine… vezi Matei, tu stii sa faci asta… Si cand ma umilesti aruncandu-mi in fata toate defectele mele, toate greselile, simt ca sunt pe cale sa te pierd, si dramatizez, si dramatize, si ma urasc ca fac asta, dar nu pot… Ce combinatie stranie de femeie…cine ma mai poate intelege? Nici eu nu mai pricep ce vreau…

Te iubesc Matei, te iubesc si te urasc in acelasi tip, si sunt geloasa pe tine, pe trecutul tau, pe hainele tale, pe prietenele tale din copilarie. Pe fufulitele care se dau la tine prin metrou, prin tren, pe strada, pe look-ul tau neingrijit si pe felul in care le savurezi adoratia, cum te bucuri de fiecare privirea aruncata pe furis, cum le refuzi si te bucuri de dezamagirea lor…… Hai mai Matei, vroia si ea sa bea o cafea cu tine…

“Nu dau doi bani

Pe doua tate bronzate…”

La urma urmei, sunt doar o pipita, o fufulita prostuta care plange cand asculta „November Rain”, si melodia de la „Titanic”, melodii de gagici, cum spui tu, si imi plac si Tapinarii, cu tot misoginismul lor atroce cu tot, imi plac pentru ca am auzit de la tine de ei, si daca am auzit de la tine si sunt parca o particica infima din tine…

Uite Matei, ma enervezi, pe bune ma enervezi uneori, imi creezi frustrari, asa, nu stiu, asa, ca ai ascultat atata muzica, as vrea sa stiu si eu jumatate muzica cat stii tu, si ma enerveaza, ca uite, ma chinui sa ascult asa cate o bucatica dintr-o formatie, si nu pot sa retin, ma plictiseste, pana la urma o dau pe ce stiu eu ca imi place, dar raman cu frustrarea, la fel ca atunci cand te apuci de o carte si nu poti sa o termini, si ea ramane pe un raft, prafuita, aruncata aln-dala, fara sa o mai deschida cineva pentru multa vreme, cu semnul lasat unde ramsesei tu…eh, poate o sa o reiau intr-o zi. Asa si cu muzica, realizez ca sunt un zero in ceea ce priveste muzica ascultata, la fel, sunt un zero in privinta cartilor pe care le-am citit. E adevaram am citit mai mult decat multi, dar, pana mea, vreau si eu sa fiu jurnalista, nu tentativa nereusita, mediocra…

Nu ma visez nici profesoara in vreun liceu…”ce viata trista”, imi zic, si tare mi-e frica sa nu ajung sa fac ceea ce nu vreau…la o adica, sa ma trezesc cu orizonturi infundate, habar nu am…e vreo profesie in lumea asta care sa nu iti ingusteze orizonturile? Daca este, atunci asta se numeste jurnalism, si eu asta vreau sa fac Matei…

Dar ce te intereseaza pe tine?

Si daca nu te intereseaza, ce? Pana mea, ma asculti pana cand termin de insirat frustrari pe coli albe, ca doar ai rabdare, mai, Matei…

Uite, iti spuneam ca sunt doar o pipita, si sunt, zau ca sunt o amarata de pipita care nu stie ce dracu are de facut, nu stie sa salute pe strada, nu stie sa vorbeasca cu oamenii ca lumea, se face de rahat in multe situatii, si… cum zicea o pitipoanca printr-o sud-americana „ce greu e sa fiu eu”…sa dea dracu, oricine ai fii, e greu sa fii tu. Pentru ca din momentul in care rama aia intra in mar, te-ai dus dracului, esti blestemat sa traiesti, si asa, cu colici la inceput, cu raceli pe parcurs, cu crize existentiale si apoi cu crize financiare et co, tot iti duci viata aiurea, pana se indura de tine Providenta si te scoate din circuit. Totusi, there is a hope, mai te indragostesti, mai razi, mai vorbesti despre cum o sa nenorocesti alte suflete carora o sa le dai viata candva… apropo… stii Matei, mi-ai spus, si mi-a placut asa de mult, mai Matei, mi-ai spus ca atunci cand faci copii iti trebuie o dispozitie speciala. Si eu am zis ca atunci cand faci copii, faci dragoste, nu sex… Si tu te-ai uitat asa la mine, si mi-ai zis ca nu trebuie sa faci copii ca sa faci dragoste… Matei, nu-i asa ca trebuie sa iubesti ca sa faci dragoste?

M-ai luat in brate ca pe o scnadura si m-ai invartit, si nu cred ca iti dadeai seama ce fericita eram acolo, la tine in brate, asa cu stomacul in dreptul inimii, si cu inima coborata in el, si cum radeam ca o bezmetica in timp ce lumini, pomi, stele si luni se perindau prin fata ochilor mei… Matei, sunt o prosta indragostita, pierduta, aruncata in valuri, geloasa pana la ultima stea si ingrozitor de nebuna…pricepi Matei? Te iubesc…

Tags : chitari, figuri, Masha, Matei, oameni, sentimente

Iti traiesti viata punandu-ti intrebari si incercand sa le gasesti raspunsul, te zbati intre promiscuu si moral, intre vulgaritate si senzualitate, privesti oamenii fara sa le descoperi fetele. Ii cunosti, le vorbesti, te indragostesti si incerci sa ii descoperi, totusi, omul in sine este o enigma isolvabila.

Si totul e in van cand in final moartea, acest  geniu necunosut ce inspaimanta pe fiecare in adancul sufletului, isi soate ghearele ascutite si te rapeste in eternitatea faldurilor ei negre, nesfarsite.

Vitrine stralucitoare, bijuterii, carpe etichetate, amor propriu, voluptate si mistere nedezlegate, suntem robii materialului, ne zbatem in eternul profan, uitam de sacru.  Dar e un subiect prea dezbatut sa il mai pomeesc si eu.

Poate o carte sa iti schimbe intreaga viziune asupra vietii, sau sa iti confirme ceea ce stiai deja fara sa recunosti? Poate societatea sa murdareasca un suflet cu principii sanatoase, doar pentru ca acel suflet considara moral ceea ce restul considera imoral? Diferentele de opinie nasc monstrii, dar oare cine este cu adevarat nebunul intr-o poveste de acest gen? Se poate ca societatea sa se insele si o singura persoana pe lume, considerata ciudata de restul semenilor sai, sa aiba dreptate? Si daca e asa, unde se afla dreptatea? Poti trai conform principiilor tale in societate? Sau trebuie sa faci concesii? De ce sa faci acele concesii si sa iti negi convingerile? Asta face din tine un ipocrit sau un om demn de respectat? Si daca principiile tale, sanatoase in esenta, fac rau persoanelor pe care le iubesti? Care este, deci adevarul, si unde se sfarseste minciuna?

Daca un om considera de cuviinta sa isi perteaca viata in desfrau, pentru ca asa ii dicteaza constiinta, poate oare el sa fie condamnat de imoralitate? Poate, dar nu de ipocrizie, decat daca acest viciu uman este unul din principiile sale. Si in acest caz, un betiv, sau un drogat, tipologii umane puse la zid de societate, sunt mai putin viciati decat cel ce nu are nici un viciu nociv? Sau are? Sau, ce reprezinta cu adevarat viciul? Eu vad in viciu ceva care iti face placere, dar care este condamnat de societate. In speta, se spune despre cei ce beau ca au viciul alcoolismului. Dar, daca ar fi sa ne luam dupa filosofiile romanilor, orice iti face placere, este bun, in consecinta, am putea spune, oare ca o civilizatie atat de dezvoltata ca cea a romanilor era viciata? Totusi in acea vreme erau acceptate fara nici un fel de problema comportamente care astazi sunt considerate imorale, ca de exemplu homosexualitatea, sau adulterul. Ceea ce ma face sa cred ca perioada Evului Mediu a stricat intr-un fel omenirea,  influentand oameni catre noi vicii ale caracterului, ca de exemlu, discriminarea,  inegalitatea, cu alte cuvinte cei diferiti erau marginalizati… Diferenta, egalitatea? Egalitatea intre oameni, intre sexe? Cunosc oameni care si in ziua de astazi consifdera ca femeia ii este inferioara barbatului; cunosc oameni care nu accepta persoanele gay, care discrimineaza minoritatile…probleme mult prea controversate ca se le tratez aici…
Dar am zis destul, devin incoerenta… Totusi, pot doi oameni care apartin aceleiasi epoci, aceleiasi perioade de timp, contemporani deci, sa aiba principii atat de diferite despre viata si totusi sa fie prieteni? Pot! Sa luam ca exemplu prietenia dintre Percy Shelley si Lordul Byron, caractere diferite, primul cu principii indreptate mult spre stoicism, al doilea spre filosofia antica prezentata mai sus, care, din nefericire, nu imi amintesc carui curent apartine. Cu toate acestea, cei, doi, niste genii in adevaratul sens al cuvantului, au fost prieteni, si au apartinut aceluiasi curent literar, romatismului… Doar ca societatea il respingea pe primul, simtindu-se amenintata de convingerile sale fata de religie si institutia casatoriei, acesta considerandu-le pe amandoua fara  folos, iar pe al doi-lea, desi un exemplu elocvent de desfranare pentru acea epoca, era primit cu bratele deschise… Deci, ce vrea umanitatea de fapt, de la un om?! Si care este granita dintre moral si imoral? Cat putem accepta de la semenii nostii, si este oare corect ceea ce  toleram?

Tags : bla bla bla, byron, filosifie, intrebari retorice, oameni, shelley, stoicism