-
Scrisoare omului (Uiti sa mori)
Posted on March 12th, 2009 No commentsSa devi strain, sa nu iti pese, sa mori si sa nu iti pese, sa ii ranesti pe ceilalti si sa nu iti pese, sa ucizi cu sange rece, si sa nu iti pese…sa te limitezi la o viata fictiva in care nepasarea iti tine loc de oameni, in care sa devii tu insuti nepasarea, sa te scufunzi in ape tulburi, in mizerie si durere, dar sa ramai indiferent, bolnav fara sa stii ce te macina, te macina, te macina in strafundul sufletului! Sa vrei sa tipe dar tipatul sa se opreasca in gat, dureros…sa simti cum te ineaca si sa nu poti sa faci nimic…
Prea dezumanizat sa te mai numesti om, incetul cu incetul devii fiara. Prea mort ca sa te mai simti vreodata viu, incepi sa traiesti din placerile primitive pe care ti le oferta trupul…trupul insetat de carnuri, de dezmierdari salbatice…acel trup care a uitat sa simta si traieste mancand, traieste ca sa doarma, uita…
Uita acel trup ravasit, stapanit de viscere, uita acel trup ce are totul, acel trup care uita si el la randul lui sa te doara…cand sufletul uita, uita si sufletul, cand sufletul uita, nu mai traiesti ca o fiinta…
Incearca sa intelegi absurdul, incearca sa iti intelegi faptele, acele fapte pe care le faci inconstient si gandeste-te daca mai esti in stare sa iti stapanesti viscerele cu ajutorul mintii…si te pierzi printre ganduri care uita sa te mai preocupe dupa un timp, dar tu te pierzi in ele, si nu evoluezi, ramai acolo…
Inadaptat…
Mort, o leguma scofalcita de soare, o rosie coapta, cu sucul fiert inainte de a fi culeasa. O rosie stricata, scarboasa, cu zeama bolborosind ca pielea umana intrata in putrefactie… Iti putrezeste sufletul si mori! Mori, starpit ca o rosie aruncata in cazanul cu boasca, mirosind a murdar si a carciuma. Sau esti atat de nefolositor ca nu iti mai pasa; de fapt, nimanui nu ii mai pasa, si in orice caz, tu nu mai poti fi reciclat, nici macar alcoolul in care iti ineci adesea amarurile nu te mai primeste, sa faci parte din el, sa mirosi a ceea ce esti, o picatura insignifianta de absint. Orice betiv notoriu te poate bea dintrun pahar soios la o carciuma ce seamana cu viitorul!
Dar vai, tu nici macar mort nu te poti numi, caci continui sa traiesti prin moarte, sa mori traind, sa te scurgi precum absintul ala murdar amestecat cu zoaie, si nici absintul nu iti mai arde gura tabacita de alcool…
Ce trist si degradant arata situatia ta murdara, dar n-are a face, tu te-ai obisnuit deja de mult cu asta, in fond… dar care fond? Tu esti ceea ce se poate numi o forma fara fond, tu esti o repetitie inutila intr-o carte proasta,o carte ce s-ar putea numi viata ta!
Si totusi, tu nu ai viata, tu esti ca o rama iesita din mormantul unui ucigas, o rama isita sa ia o gura de aer intr-o seara calduta de mai, o rama care nu face nimic altceva decat sa aminteasca lumii de pustiul cavoului din care a rasarit! Pe tine numai virmii te inteleg, pe tine numai virmii te accepta, caci esti ca ei, fara nici o sansa, condamnati sa se infrupte din lesuri scarboase, din lesuri descompuse, murdare!
Bucati de carne care se dezlipesc scarbos de os, verde, mucegai, putrefactie, asta devii tu, omule modern, uiti sa mori si te scufunzi in absurd…in absurd…in absurd… -
In final ramane scrum…
Posted on August 21st, 2008 3 commentsAm aprins lumanrari mortilor, am aprins noaptea, cu lacrimi in ochi si umbre de regrete. Am plans mortii care nu aveau sa mai vina, am plans lumina slaba din flacara ce palpaia de dupa fereastra, am privit mormantul de departe si mi-am imaginat ca ma priveste…
Profund..profund am resimtit mortile ce vor sa vina, am resimtit trecul si viitorul si le-am regretat greselile savarsite si nesavarsite, am regretat avalansa de ganduri necurate si poftele carnale satisfacute cu vinovatie in noaptile intunecate de nori…
Plangand am sa iti sfasii hainele, si pilelea, pana ce va ramane numai scheletul, si numai inima sa-ti mai bata in corp, dureros, salbatic, carnal. Durere…meriti durerea ca pe o izbavire a mortii, meriti moartea in sine ca sa te speli de pacate, meriti pacatul in sine ca sa te minti ca iti traiesti viata…pacatul, savarsirea lui, moralitatea… Moralitatea?
O viata morala cara in spatele ei o tona de frustrari, cantate in tonalitati inalte de voci satanice ce te ispitesc spre pacat, iar pacatul la randul lui te poseda prin frustrarea savarsirii unei fapte ce te rusineaza. Deci suntem o specie frustrata…frustrare…frustrarea de a nu face sau a fi facut ceva. Frustrarea? O simpla nemultumire a speciei umane, o specie murdara…daunatoare…
Ochii plini de lacrimi, furie nascuta din rusine, sau rusine nascuta din rusine? Simt cum neputinta imi impanzeste ochii si imi intuneca simtirile…simt, simt ca cerul devine incet-incet negru, simt ura…tu, o simti?
Tu simti iubirea? Un suflet inocent simte ura? Un suflet inocent distinge adevarul din minciuna? Un suflet inocent, moare, se stinge incet, ca lumanarile ce ard pana cand ceara se termina. Un suflet inocent se perverteste in timp, din cauza oamenilor, caci oamenii isi strica semenii curati, isi strica vecinii de habitat, isi strica planeta, isi ranesc corpurile, sufletele…
Un suflet poluat gaseste oare drumul spre purificare? Un suflet poluat cu mizerii isi doreste oare sa fie iar curat? A fost oare sufletul acela curat?
M-am inrait, isi spune sufletul, m-am umplut de furie, de greu si simt cum ma reneaga puiul omului, puiul de om; te repudiez puiule de om, te repudiez cu ura, te repudiez cu mila, te repudiez si te caut sa te iau inapoi, sa te cresc acum, in vremurile astea tulburi, cand toate s-au rasturnat cu susul in jos, cand mortii invie, cand tinerii mor, cand aurul pretuieste mai mult decat iubirea. Vino inapoi, pui de om, vino inapoi sa-ti protejez inocenta intr-o colivie de aur din care vei vrea mai tarziu sa scapi, sa zbori liber, sa te murdaresti, sa inoti intr-un ocean poluat, sa-ti poluezi viata si sufletul, si sa te invininezi cu necazuri. Vino puiule de om,dormi, in curand va fii mai bine…
Vino puiule de om, curand vei iubi, si vei simti iubirea ca un ac ce iti injecteaza in inima venin cald, si dulce, un venin verde, ca demonul din operele lui Shakespeare, demonul verde, gelozia. Vei vrea ca ceea ce iubesti sa fie numai al tau! -pui de om, prost ce esti! Nu vei stii tu vreodata ca egoismul duce la pieire? Imparte puiule de om, dar nu da totul, pastreaza pentru tine ce e mai frumos, ce e mai profund, si afunda-te in ele cand ceilalti oameni iti calca in picioare visele, cand te dau la oparte fara mila, cand te pun la zid si te acuza de nimicuri zburatoare. Eheee, puiule de om, ce de mai viata de rahat te-asteapta…
