Diana’s corner

Ma tot gandeam azi ca am neglijat blogul, l-am neglijat in ultimul hal si e pacat. De unde nu puteam sa traiesc fara blog, vedeam totul prin prisma “i’m blogging this”, simt cum se duce toata “pofta” mea de scris. Tin inchise in mine milioane de texte care ar sta foarte bine afisate aici si nu numai, am si in calculator cate ceva, am drafturi, am o dezordine totala in camera, in ganduri, in tot  ceea ce ma inconjoara. Au fost multe schimbari, am cunoscut multi oameni noi despre care am vrut sa scriu, oameni frumosi pentru care voi incerca sa postez din cand in cand in engleza, ca sa poata si ei, la randul lor sa imi citeasca blogul. Despre oamenii astia voiam sa va povestesc de mult, despre proiect, despre facultate, despre planuri de viitor, dar nu mi-a ars, nu am avut chef sa postez pe blog. Imi pare rau, si cred ca datorez niste scuze celor care poate intrau pe pagina mea si nu gaseau nimic nou.  Cred ca nu am mai scris de o luna, dar nu asta coneaza,  sau nu conteaza atat de mult pe cat pare,sau in fine, nu imi dau exact seama, v-am sups ca sunt groaznic de dezorientata si ametita.

Am spus ca o sa vorbesc despre proiect, despre strainii alaturi de care am petrecut o saptamana intreaga, fara un moment de respiro, despre sapatamana aia nebuna si frumoasa in acelasi timp.

In prima zi, am intarziat indecent de mult, dupa cum imi este obiceiul, motiv pentru care am cam fost tinta mistourilor si mi-am primit si biletel de avertizare in pliculetul de pe perete. Am ajuns acolo si i-am vazut, erau multi, frumosi, veseli si diferiti, foarte diferiti unii de altii. Oameni de tot felul, bulgari, romani, turci si francezi. Unii stateau stingheri pentru ca nu vorbeau engleza prea bine, altii se plimbau dintr-o parte in alta incercand sa vorbeasca, sa isi faca prieteni, pentru ca acesta a fost de fapt scopul proiectului, sa devenim prieteni. Atunci mi-am dat seama pentru prima data ca muzica si dansul inseamna exact aceleasi lucruri pentru toata lumea. Am cantat impreuna cu ei desi atunci fusese prima data cand ii vazusem; si ne-am inteles, ne-am inteles pe muzica lui Jason Mraz, am zambit incanctata  cand i-am auzit pe francezi murmurand in spatele meu “Hey Jude” (intamplator una din melodiile mele preferate de la Beatles), am fost parte din poporul bulgar cand am fredonat stangaci “Moia taga, Moia Balgaria”  si m-am simtit ca o cadana moderna incercand sa prind o farama din “oinama shakadam shakadam” a lui Tarkan (desi nu sunt un fan).  A fost prima data cand am participat la un asemenea poiect si nu pot sa spun decat ca mai vreau o data, vreau sa nu se fi terminat atat de repede, vreau sa vad reunita gasca aceea multiculturala ca sa folosesc un cliseu al U.E.. Aici ma opresc cu povestitul, poze maine, pentru ca sunt prea obosita sa selectez (si sunt o groaza) si eventual continuarea (mai detaliata) in functie de stare de spirit.