Strivit

Strivite, boabele de porumb devin faina, faina porumb, malai. Strivita, fiinta umana devine umilita, strivita, facuta una cu noroiul, cu malul murdar, cu foamea, criza.

Omult tanjeste, spera, asteapta hrana, asteapta spiritul sa se imprastie, si sa vindece ranile pamantului, ca un panaceu magic, ca o dorinta ascunsa ce iese la iveala de-abia acum. Si omul, omul se-ntreaba, si cugeta, si crede, si se indoieste de existenta acelui ceva indefinit, incolor, inodor, necunoscut. Mana care il transforma din ingredient, in acel igredient.

I-am taiat rani adanci pe fata, sa ii ramana lui, pamantului, amintirea trecerii mele peste secolele ce vor urma, iar el, Pamantul, m-a inghitit, in spiritul razbunarii, in speranta ca prin descompunerea corpului meu isi va relua forma initiala. Dar brazdate iti fi-vor parcelele, pamantule, brazdat vei fi si zbarcit pana la adancul vecilor, caci eu, omul, te-am cucerit de mult. Tu insa, biata creatie divina ce ne tii pe toti in spinare precum balena tinea un sat intreg, nu poti sa ne ceri bir decat o moarte.

Omoara-ma, sa ma omori ti-am spus! Ma taie cu cuvinte, cu lanturi ma bate, cu biciuri sa taie pe spate, fa-mi rani adanci si pune-mi sare. Eu mor injunghiata! Si-am gust de rame si de scoici in gura, si dintii imi sunt negrii de pamant. Eu mor injunghiata de dorinta contopirii cu Pamantul…

Plutesc printre corali si perle scuipate de Venusi morti, aruncati pe plaji pustii de valuri ametitoare, plutesc si simt pamantul sub talpi. Scarbita, sictirita de lume ma scufund printre alge si plang laolalta cu pestii, sa ma inece marea, sa mor sarata in mare, sa stiu ca pot sa fug de pamant, sa nu ma mai inghita, sa nu mai simt viermii in piele, sa mor inverzita, sau strapunsa de furca lui Neptun.

Ti-as fi strivit si capul, si viscerele, si ochii ti i-as fii strivit intre palme. Si sarutul, apasat, sa nu mai simti ura, nici mandria; te-as fii strivit de un pom, sa te fac una cu scoarta lui, sa fii doar frunza si crengi.

Ce ididot ar insira cuvinte fara sens pe o panza goala?  Ce cuvinte ar accepta umilinta prostiei? Ce cuvinte vorbite ar pluti in aer si s-ar prabusi ca o pasare bolnava pe jos, si ar muri acolo, pe ranile pamantului, vindecandu-le cu sangele lor, inrosind zapada proaspat cazuta si imputind aerul cu carnea lor descompusa? Cuvinte? Cuvinte aranjate in forme variate, scuipate si stricate de multiple sensuri dureroase…

Un cuvant te darama la pamant si te loveste in inima, un cuvant te doare sau iti ia durerea, depinde cum e rostit. Un cuvant? Si cine sa il spuna?

Sa ramai fara aer, sa ceri autor, si sa nu ti-l de nimeni, sa plangi si plansul sa  te inalte, sa zbori cu pasarile, sa te prefaci in vorbe goale, si sa mori in neant! Si in final raman din noi cateva vorbe, o amintire fugara si un sac de oase albite de timp. Sa mor in pace, sa zbor cu o gramada de cuvinte si sa ma pierd de ele pe drum…